Ionel – baiatul cel cumintel

– poveste despre conectare –

A fost odata dar nu ca niciodata, pentru ca povestea noastra e una care se poate intampla si poate chiar s-a intamplat, nu de mult. A fost odata un baietel pe nume Ionel. Ionel era un băiat tare deosebit, toată lumea spunea asta iar părinții lui erau foarte mandri: “nu ne-a făcut probleme niciodată”, o auzeai de fiecare data pe mama lui când vreo vecina, prietena sau oarecare făcea vreo referire la băiat. Așa și era – Ionel nu le făcuse niciodata probleme, era intotdeauna prezent cand era chemat, ascultator si intelegator. Mai avea si el unele mici iesiri, dar erau repede ajustate.

Viata lui Ionel era frumoasa, ca de altfel viata oricarui baietel de varsta lui si orice probleme avea le uita rapid si a doua zi zambea larg, de parca nici nu-si mai aducea aminte de ce se suparase cu o zi in urma. Mergea la scoala, se juca in parc cu prietenii, iesea la film cu tata cateodata sau la mall cu mama, avea o gramada de jucarii si era pasionat de constructii, isi facea temele cu constiinciozitate nu numai pentru ca nu dorea sa isi supere parintii ci si pentru ca ii placea, era ambitios si isi dorea sa fie primul la el in clasa.

E adevarat ca nu facea mereu ce isi dorea, dar cine face, nu ? Pana la urma, el era destul de mare sa inteleaga cum stau lucrurile. De exemplu, dacă ieșea în parc cu băieții, nu trebuia sa alerge prea tare ca “transpira” -când se mai lasa dus de val, il auzea pe taica-su țipând în urma lui și apoi se replia cuminte. Stia ca era spre binele lui. Ionel nu colora cu ceilalți copii pe asfalt pentru ca nu trebuia sa-și murdărească hainele de creta și oricât de grijuliu era el tot nu reusea -deocamdată- sa coloreze fără sa se murdărească. Ori regula era sfântă: hainele trebuiau purtate cel puțin de 2-3 ori pana erau băgate la spălat.

Avea cizme de cauciuc, le primise în dar de la mătușa lui, și se bucura tare mult dar din păcate mama nu îl lasă să intre prin bălți. I-ar fi plăcut și lui sa se balacească cu ceilalți băieți dar… odată totuși a înșelat vigilența mamei și a trecut in viteza printr-o baltă cu bicileta ; apa a tasnit ca la masina in jur, stropindu-l pana pe obraji, ce senzatie tare !!! Se udase un pic pe pantaloni dar ce mai conta, avea sa-i lase la uscat fără sa-i spună mamei. Lui Ionel îi plăcea foarte mult sa meargă cu bicicleta și se pricepea de minune la asta, dar nu reușeau sa iasa prea des în parc cu bicla pentru ca ai lui nu puteau sa tina pasul cu el și nici sa alerge așa după el nu se făcea…ar fi vrut sa fie lăsat măcar sa meargă cu gașca sa dea ture de parc dar nici asta nu se putea așa ca trebuia sa se mulțumească cu invartitul în jurul băncii pe care se așezau ai lui. De cele mai multe ori era ok pentru ca Ionel era un băiat tare sociabil și plăcut, astfel ca reușea sa îi convingă pe ceilalți copii sa se joace împreună acolo.
Intr-o zi erau cu toții la groapa de nisip, construisera  o ditamai galeria și un pod peste, aveau utilaje de-o parte și de alta….ce mai o adevărată capodoperă ingineresca. Când, un băiețel mai mic i-a aruncat cu nisip pe haine și în cap…Ionel, care muncise atat de mult împreună cu prietenii lui și reușise sa nu se murdărească decât pe maini acum avea nisip și în par !! Ce-o sa zică mama lui când l-o vedea, fu primul gând.

Deodată simți cum se încălzește și parcă ia foc și poc îi trânti una băiețelului direct în burtica. Luat prin surprindere, acesta căzu și se lovi cu capul de bordura gropii de nisip. Ionel, cuprins de vârtejul furiei îi mai carabani vreo doua cu picioarele. Băiețelul țipa și ii alerta pe adultii din jur care alergara repede spre ei, despartindu-i. Ionel, spre care se îndreptau acum toate vocile și privirile dezaprobatoare, vru s-o ia la fuga sa se ascundă, dar fu prins din zbor de mâna tatălui. Era paralizat de frica, furie și neputință, nu știa ce avea sa se întâmple.

II auzea pe tatăl sau disculpandu-se catre mamica baietelului, ca “nu știe ce se întâmplă, ca nu e în firea lui Ionel sa fie asa”. Nu putea sa reactioneze, nici sa gandeasca, cand îl văzu pe băiețel luandu-i mana si spunandu-i “stai liniștit, te iert, cred ca nu ai facut-o intenționat, nici eu nu am vrut! Mă ierți?” Lacrimi mari eliberatoare, începură sa-i curgă pe obraji și trupul sa-i fie zguduit de sughițuri. Ar fi vrut sa fie luat în brațe, mângâiat și protejat, îi era frig și frica. Si atunci, ca prin minune, o mânuță mica, calda si zglonturoasa de la nisip îl mângâie ușor….era băiețelul lovit care continua ca o mantra “nu-i nimic, nu-i nimic”…ar fi vrut sa-l îmbrățișeze, in schimb nu putea decat sa planga dar se simțea ușor ca un fulg!