bebeA fost pentru prima data de când a venit pe lume când am lasat-o singura pentru câteva ore cu altcineva. Si chiar ieri împlinea 11 luni. Stiu, nu e mica, poate ca alți copii de vârstă ei au stat de nenumărate ori cu alte persoane și totuși am avut inima foarte strânsă. Toată noaptea m-am gândit iar dimineața parcă a simțit și în loc sa doarmă mai mult s-a trezit super devreme…cu același zâmbet frumos al ei și ghidușii…..apoi pe la 9 deja casca, i se făcuse somn si mie îmi venea sa nici nu mai plec, de ce sa chinui copilul? Sau poate mai bine o luam cu mine decât sa stau cu atâtea griji, dar nici așa nu as fi avut liniște….

Nu știu de ce sunt eu asa!! În loc sa îmi acord câte un răgaz din când în când! La fel eram și cu Arthur, nu puteam sa plec de lângă el și de fiecare data când eram forțată, aveam inima în pioneze….amestec de îngrijorare, vinovăție!
Așa a fost sa fie, sa nu am persoane alături care din când în când sa vina și sa stea cu copiii. Și, obligați de circumstanțe, am făcut întotdeauna cum ne-am priceput: eu cu ea  mai mult (pentru ca e mai mica), eu cu amândoi, el cu Arthur (pentru ca e mai mare și pentru ca își dorește sa petreaca timp cu el, discuta despre masini si alte chestii « de baieti »), eu cu Arthur, el cu ea.

Dar întotdeauna când o lăsăm cu el, o lăsăm adormita sau mâncată…acum a fost pentru prima data când nu am lasat-o nici adormita, nici în casa ei, nici cu unul dintre noi. Știu că a fost pe mâini bune dar tot nu mă puteam împiedica să mă gândesc la ea. Oare ce credea ea în căpșorul ei mic și frumos? Oare ce simtea  inimioara ei mica? Era speriata? Cand am ajuns inapoi dormea atat de frumos in bratele nasei, ca un ingeras….picase in sfrasit de oboseala si…când a deschis ochii si a dat de mine intai a plans un pic ca si cum m-ar fi certat, apoi s-a lipit de mine si a devenit foarte vesela si zambitoare…ca si cand si-ar fi regasit linistea si echilibrul….se juca cu Levi – cățelușul lor, care îi sarea  în spate, o îmbrățișa, bucuros ca si-a găsit o păpușă vie pe măsură lui.:D

Nu vreau sa mă simt vinovată când trebuie sa plec și nici nu vreau sa le transmit  copiilor ingrijorările mele, așa ca incerc mereu sa gândesc pozitiv și sa le transmit toată dragostea mea. Îmi aduc aminte de prima dată când Arthur a mers singur în vacanta la mama, îmi era dor de el, dar în sens pozitiv și seara știu ca mereu îi vorbeam in mintea mea, înainte de culcare, transmitandu-i toate gândurile bune, invaluindu-l în  dragostea mea….așa, îmi imaginam ca toate forțele universului îl ajuta să aibă o noapte liniștită și sa nu simtă lipsa noastră.  Fiind un copil timid,  intotdeauna mi-am dorit independenta copiilor mei (fără rupturi bruște, fara stres, dar sa fie liberi, puternici și independenti)….dar nu prea cred ca am reușit asta.

Voi cum gestionați momentele de despărțire de copiii vostri? Ați avut astfel de trairi?

Ne vedem si pe Facebook, mamide2, like daca rezonati !

credit foto copilul.ro

Publicités
Posted by:lauragherghe29

Lasati un comentariu

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion /  Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion /  Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion /  Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion /  Changer )

w

Connexion à %s