Nu stiu cum va fi in adolescență dar sigur nici preadolescenta nu e de ici-colea….sau o vrea soarta sa ne pregătească pentru ce urmează caci iata, crizele astea de la 8 ani (aproape) ne-au luat pe nepregatite, cam ca zăpada pe autorități. E adevarat ca nici antrenament nu prea aveam : Slava Domnului (ziceam eu pe atunci) tantrum-uri pe la 2, 3 ani nu am cunoscut. Nu am trait experiența tavalelilor pe jos prin locuri publice sau a urletelor ca vrea ceva atunci exact….nu la varsta aceea:). Dar soarta nu ramane niciodata datoare….. Si apropo de tantrum, cred Amyra o sa fie campioană – deja la 1 an si o luna, cand nu primește ce vrea ea se pune pe urlat, protestat, dat pe spate sau culcat pe jos in pozitia cap in pământ, fund in sus si țipat…..ce sa zic, o avea si ea micuța frustrarile ei…asa ca o las sa se descarce si o astept cuminte sa vina la mine in brate cand e pregătită.
Ei….dar alta e povestea la 8 ani si parca alta si disponibilitatea noastra. Cred ca de aici vine de fapt marea greșeală. ..a noastra evident, nu a copilului care e dator sa creasca si sa incerce sa isi manifeste autonomia (unii mai devreme, altii mai tarziu, unii mai aprins, altii mai domol). Păi in mod normal, un parinte de copil mare care gândește, procesează informațiile, face legăturile, înțelege si anticipează efectele actiunilor sale sau ale altora, ei bine, acest părinte se gândește ca un astfel de copil trebuie să actioneze rațional, așa că atunci când acesta are un comportament inadecvat uită sa se înarmeze cu răbdare, dragoste necondiționată și empatie și încearcă să il ia pe copil pe partea rațională, făcând apel la instrumente ce țin de emisfera stanga. Uită total că ca exact în acele momente copilul nu mai este stăpân pe aceste elemente raționale si cu cât mai mult insistă cu atât mai mult eșueaza.
Din pacate la 8 ani nu mai vorbim doar de tantrum-uri ci de crize in toata regula. Pentru ca un tantrum este o descarcare nervoasa de scurta durata pe cand crizele dureaza saptamani, luni bune si se tot adancesc pe masura ce trece timpul, nemultumirile, frustrarile asezandu-se straturi, straturi incat nici parintele, nici copilul nu mai reuseste sa vada dedesubtul acestora adevaratul eu. Problema cea mare la această vârstă – și cu atât mai mult la adolescență probabil – este faptul ca o criză nerezolvata se poate transforma într-o stare de existență, de funcționare cotidiană.
Părintele de copil mare consideră că al lui copil trebuie sa înțeleagă anumite lucruri despre care de altfel au discutat de atâtea ori cu calm, refuză să creadă ca se poate comporta așa, se consideră trădat, se simte dezamăgit, ia totul foarte personal si consideră că de fapt acest comportament e un eșec propriu, că nu a reușit să fie un părinte bun și în consecință se blochează și el emoțional. În plus, copilul intra exact in sfera cea mai ascunsă a părintelui, unde acesta este cel mai vulnerabil, în zona în care se simte rușinat și pe care vrea să o uite, să o ascundă. Aceasta indisponibilitate emoțională a parintelui, aceasta rigiditate și faptul că nu conștientizează că in momentele de criza copilul scoate de fapt la iveala cele mai mari frici ale lui, cele mai negre simțiri pe care trebuie să le înfrunte, sa le accepte și sa le imblânzească, fac eșecul comuniunii si comunicarii celor doi.
Cel mai greu este ca empatia, mângâierile, prezența constienta par pur și simplu neputiincioase in asemenea perioade intense. Pe de o parte, parintele crede ca face toate eforturile posibile pentru a rezolva o situatie neplacuta dar simte ca se izbeste de reticenta copilului ca de un zid ; se simte neputiincios si fara sa isi dea seama pica imediat in aceeasi stare de disconfort initial unde numai tipetele si jignirile par solutia. Pe de alta parte, copilul, al carui creier e inca in constructie, nu realizeaza pe deplin situatia in care se afla si reactioneaza (lupta – fuga – inghet) la fiecare semnal de alarma din parte parintelui. Desi, in sufletul sau, isi doreste si el reconcilierea, creierul sau in formare merge pe aceleasi carari batatorite si cunoscute, semnalizand incercarile parintelui de reconciliere drept periculoase. Probabil ca numai prin exercitii de cultivare a răbdarii si o prezența conștientă continua se poate ajunge la depasirea cu succes a acestor perioade….sau cu timpul…
Va astept pe mamide2. To like it’s fun to share it’s to care !
credit foto : shutterstock_119893165 /totuldespremame.ro
Mami de 2 
offf, crizele astea ne au epuizat si pe noi de un an incoace. o vreme am zis ca e si din cauza venirii celui mic, dar se pare ca nu e doar asta.
incercam cu rabdare, cu logica, cu discutii, cu cititul prin carti si toate cate sunt posibile.
uneori imi pare ca e un razboi continuu. alteori e asa de bun, iubitor, saritor, ca uiti toate cele precedente.
peste toate astea insa suntem bucurosi ca nu ne minte, ca are incredere in noi, ca ne impartaseste si cele mai traznite ganduri.
ne pregatim cu toate motoarele pentru adolescenta dar nebucuram din plin de copilul care inca este.
LikeLike
Nu este doar din cauza celui mic (desi se adauga si acest lucru, mai ales de cand si cea mica a mai crescut un mic si incepe sa isi manifeste personalitatea). Asa am crezut si eu initial. Dar apoi am mai citit si se pare ca varsta de 7-8 ani este la fel de grea ca “the terrible twos”. Aceasta varsta marcheaza iesirea din copilaria mica si intrarea in preadolescenta, copilul simtind foarte intens nevoia de a se manifesta ca o persoana autonma, independent……speram sa trecem fara prea mari “distrugeri” de aceasta etapa. Asa cum spuneai tu, uneori e atat de dulce si istet si altruist, incat uiti restul momentelor dificile.
LikeLike
am scris si eu cateva articole pe tema asta. poate iti sunt si tie de folos, cum imi e si mie linistitor sa citesc pe la altii si sa constat ca e normal :). incategoria Dante le gasesti.
LikeLiked by 1 person
Mulțumesc Valy ! Asa este. Scopul este sa ne ajutam recioric fara judecați sau acuzatii. Citesc cu drag.
LikeLike