„Unde vrei să dai tu la jurnalism, măi ? Păi tu nu te uiți la tine ce timidă ești ? Acolo trebuie să fii indrazneață, să nu te dai batută! Te dă omul afară pe ușă, tu trebuie să intri pe geam ; asta nu-i de tine, ascultă-mă pe mine!”
Avea cam 85 de ani, făcea parte din vechea aristocrație, citită, nobilă, dintr-un alt veac; mă fascinase cu versurile recitate și citatele de prin cărțile ce-i trecuseră prin mâini în atâtea decenii, făcându-mă să mă simt atât de mică și neștiutoare (așa eram de fapt). Era prima și ultima oară când o vedeam din pură întâmplare pe această doamnă inginer, în anul de grație 1999 – anul bacului meu, și totuși vorbele ei mi-au rămas adânc în inimă și parcă mi-au trasat destinul.
Mi-am adus aminte de ea ieri, în urma prezentării Livianei Tane despre #Storytelling/Creative Writing la ce-a de-a treia ediție Digital Parents Talks.
N-a fost să fie, am zis atunci și pașii mi s-au îndreptat instinctiv către ce era mai blând, mai pe sufletul meu, așa că, am făcut Litere. Și chiar au fost cei mai frumoși patru ani din viața mea de până atunci și momentul când parcă m-am trezit dintr-un lung somn, cel al copilărie mici și curate. Momentul în care am început să fiu eu, să vreau, să plec, să iau decizii și să mă simt puternică. Îmi plăcea mirosul cărților vechi pe care le răsfoiam la bibliotecă, adoram adrenalina pregătirii vreunui seminar și discutam cu entuziasm cu prietena mea cea mai bună despre sensurile pe care le descopeream în opera vreunui scriitor.
Trăiam o adevărată euforie a sensurilor și a simțurilor prin simpla conectare la lumea unui scriitor și îmi părea că eram deținătoarea adevăului suprem și unic, doar al meu, căci eu intuisem sensul, eu văzusem dincolo de litere, eu găsisem semnificațiile, eu știam ce îl mânase pe autor în scrierea sa….era revelația mea! Catharsis!! Deci tind să cred că a fost bine așa. Nu îmi mai aduceam aminte atunci de jurnalism, nici banuiam ce diferențe ar fi între un scriitor, un critic sau un jurnalist și nici nu mă interesa.
Ieri, ascultând-o pe Liviana și Ana am simțit cum mi s-a răscolit ceva! În mine! Un dor ca de ceva, negustat încă și un regret al lucrului neterminat ! Căci literele le-am abandonat de mult în fața creditului minunat iar povestea jurnalismului n-a fost decât un vis nebun de licean.
Am înțeles (mai mult decât știam deja) ce greu și ce frumos e să scrii un text bun, câtă muncă, cercetare și responsabilitate este pe umerii unui jurnalist și implicit al unui blogger pentru comunitatea sa, care e diferența dintre o știre și o poveste, unde ne găsim sursele și resursele și numeroasele reguli ale scriiturii. Lecția de ieri a fost ca o picatură într-un ocean menită să-mi trezească simțurile și dorul de-a învăța să scriu povești nu doar cu inima…. Căci sunt atât de multe de învățat! Așa că-ntreb avid acum : unde și când zici Liviana că ții cursurile alea ?
Pentru a vedea exact ce s-a discutat ieri, citiți articolul Roxanei.
Multumiri Parenting PR – Ana Nicolescu si Lavinia Pavel pentru tot ceea ce faceți pentru comunitatea bloggerilor părinți.
Dacă vă place slova mea, dați like pe Facebook : mamide2!
Credit foto : Photography Studio – Kids & Family
Mami de 2 