Dintotdeauna am fost atrasă de candoarea și bunătatea copiilor, de puritatea și naivitatea lor, de franchețea lor fără ascunzișuri sau ocolișuri. Adeseori oamenii mari mă incomodau, mă jenau prin brutalitatea vorbelor si faptelor și astfel preferam compania copiilor.
Era într-un fel deci natural să îmi doresc și să am copii. Nu, nu i-am făcut foarte devreme, dimpotrivă aș putea spune și nici nu am căutat să îmi satisfac o nevoie a mea personală prin intermediul copiilor. Am vrut să le ofer libertatea necesară și spațiul suficient pentru a crește in voie, nestingheriți. Dar, poate uneori, dragostea mea i-a încurcat, alteori dorințele mele nu au coincis cu ale lor și a ieșit cu scântei sau s-a lăsat cu plâns și suflet răscolit. De ambele părți.
E oare iubirea suficientă în relația cu un copil? Îi este lui hrană și lumină și călăuză? Așa aveam tendința la începuturile mămiciției, să cred. Mă gândeam că dacă un părinte își iubește contant și total copilul nu poate da greș. Dacă el planteaza iubire în inima lui mica, îl ferește de toate greutățile și problemele și relația lor va fi numai lapte și miere (Aveam să decopăr curând că nu este deloc așa.)
Cum poate un părinte să fie constant acolo? Prezent 100% necondiționat de fiecare dată când al lui copil are nevoie de el? Greu de îndeplinit. Pentru că și părintele cu toată bunăvoința și dragostea lui are momentele lui de scăpare, de stres, de ruptură, de oboseală și frustrare. Și părintele vine din propria copilărie cu o grămadă de probleme nerezolvate, de frustrări, de frici care îl încolțesc și îl fac uneori să nu mai arate acea dragoste necondiționată pentru copiii lui, deși exact asta nu își dorește.
Cum să găsesc echilibrul astfel încât mesajul transmis copiilor să fie cel corect : „te iubesc dar sunt nevoit să îți impun această limită”. De câte ori nu s-a întâmplat ca limita să nu fie pusă corect de către părinte? Sau să nu fie respectată tocmai de către părinte din milă, din nesiguranță, dintr-o lipsă de consecvență sau teamă? De câte ori nu s-a întâmplat ca limita să nu fie înțeleasă corect de către copil? Să fie percepută ca o lipsă a dragostei sau o privare de acea dragoste de care beneficia anterior ? Care este combinația câștigătoare ?
Te iubesc copile dar nu e de ajuns doar asa. Iubirea trebuie să fie în permanență însoțită de o bună comunicare. Exprimarea corectă și directă a nevoilor și a sentimentelor este cheia unei relații fericite. Un adult care știe să comunice e un părinte echilibrat și va avea un copil linișitit și înțelegător.
„Îți înțeleg dorința de a mai sta în parc”, „e firesc să simți furie” , „te doare, înțeleg”, „iți dorești și această jucărie, înțeleg”; „ai vrea să stăm mai mult timp împreună, și eu mi-aș dori”; „e tare greu să fii mereu responsabil, uneori ai vrea să iei o pauză”…..Nu e chiar atât de greu sa le validam sentimentele și să îi înțelegem și totuși e destul de complicat să punem în practică…..pentru că nu avem exercițiu, pentru că nici noi nu am fost crescuți într-un mod plăcut și înțelegător, pentru că nu avem disponibilitate mereu. Și atunci ajungem la momentele de criză și la durere și la păreri de rău.
Nu ne-a învățat nimeni cum să cerem, cum să ne exprimăm. Ni s-a cerut să ne reprimăm sentimentele, să ne ascundem frustrările și să dorim ca celălalt să știe dinainte ce am vrea noi dar fără să i-o cerem răspicat. „Mi-ar plăcea să mă ajuți”; „Mi-aș dori să faci”….. nu crează decât frustrare și aversiune căci celălalt are impresia că dacă nu face, i se refuză dragostea. Nu ar fi mai corect să spunem direct :”am nevoie de tine să”, „poți să mă ajuți”, „mă deranjează că”, „mă doare când”, ….
Te iubesc DA, dar uneori nu știu să îți spun sau să îțî arăt asta, și cum mă simt, e numai responsabilitatea mea. Să avem grijă împreună de relația noastră, da?
Dacă vă place slova mea, dați like și pe Facebook : mamide2!
credit foto : univers de copi / https://wordpress.com/post/mamide2.com/1471
Mami de 2 