Tentația abandonului

Una din reacțiile subcorticale care apare cel mai des în caz de pericol este fuga, abandonul sau paralizia, înghețul. Ajungem să nu mai facem ceea ce ne dorim cu adevărat de frică să nu greșim, de frică să nu fim judecați de cei din jur, de teama respingerii sau a etichetării. Mai grav este când ne negăm inclusiv dreptul la visare pentru că ajungem să considerăm că nu putem, că nu suntem în stare și atunci abandonam din start orice inițativă. De unde apetitul acesta atât de mare pentru abandon? De unde frica aceasta hiper dezvoltată de eșec, de unde paralizia simțurilor, a gândirii și a acțiunii? Uneori constat că întregi generații – sunt atinse de acest sindrom… Și mă gândesc la mine… de unde ?

“Ce-ai facut, ia zii! Ai abandonat, așa-i ?” Mă întâmpina tata cu râsul zeflemitor. Și evident că așa era. Abandonasem. Din nou.  Nu știu de ce dracu mă mai alegeau profesorii să merg la crosuri  pentru că de fiecare dată abandonam. Dar la antrenamentele și probele de la clasă mereu scoteam timpii. Fatalitate ! În schimb la competițiile la care eram trimisă întotdeaua abandonam. Plecam déjà cu gândul că sigur iar nu o să fac nimic. Tata avea grija și el să îmi aducă aminte asta înainte de a pleca de acasă și apoi mă aștepta să-i aduc”rezultatul”  prognozat. Nu uita niciodată să își însoțească spusele de zeflemea, așa de alint și dragoste. Culmea e că nici nu mă mai durea, nici măcar nu eram supărată pe el. Avea dreptate! Ce rost avea să mai încerc să demonstrez altceva?

La fel și cu olimpiadele…în gimnaziu mergeam adesea la olimpiade. Cu drag mergeam numai la română. Imi plăcea starea pe care o trăiam în timpul olimpiadei și nu îmi era frică niciodată de subiectele primite. Spre deosebire de alții, poate, eu preferam subiectele libere…când trebuia sa comentăm versuri din poezii nestudiate la clasă sau să creăm o lume pornind de la o simpla frază (90% din creativitatea de atunci cred că am pierdut-o pe drum). De data aceasta mama era cea care intra în scenă. Când auzea de olimpiade parcă pica cerul pe ea : “iar trebuie să mergi la olimpiadă? ” Și asta doar pentru că sâmbetele erau pentru mers la țară nu la olimpiade, ce dracu să faci cu olimpiadele.  E suficient sa fii cuminte și să ai rezultate bune la școală. Atât.  Olimpiadele nu erau decât prilej de frustrare pentru mama, frustrare pe care nu se chinuia să mi-o ascundă, dimpotrivă, mi-o arunca de fiecare dată în față. Nicio incurajare,  nicio dorință, nici sprijin ….o povară.

De data asta, spre deosebire de sport, mie însă îmi parea rău,  căci aici chiar îmi doream să merg….nu aveam timp pentru studiu suplimentar dar olimpiadele îmi plăceau…nu aveam presiunea unui examen, lucrări, note, nu mi se întâmpla nimic dacă nu treceam mai departe dar aveam ocazia să îmi provoc un pic mintea și să întâlnesc oameni noi, să fac altceva și … asta îmi plăcea….. Dar nimeni în jur nu mergea la olimpiade, de ce aș fi facut-o eu? Nu era ca și când aș fi câștigat ceva. Deci, după faza pe oraș iar abandonam…Mai bine, pentru națională era nevoie de muncă multă plus că ar fi însemnat alte sâmbete pierdute, studiu suplimentar și plecat din oraș ! Exclus! Soarta știa mai bine că nu se putea așa ceva…așa ca o reteza iar eu, obedientă din fire, o ascultam de fiecare dată!
Tentația abandonului în mine e așadar mare, pândește la fiecare colț de acțiune sau inițiativă. Îmi dau seama că tarele cu care venim din copilărie își spun cuvântul mai ales în educația pe care o dăm copiilor. De pe la 9 – 10 luni bebelușul manifestă nevoia de independență, vrea să facă el, singur, să imite, să meargă, și să nu fie ajutat, pentru că poate. Pe la doi ani devine chiar agresiv în nevoia lui de a face singur, de a-și dovedi LUI că poate. Deci are nevoie de încurajare în acest sens, de sprijin din umbră din partea părintelui.

Ce face părintele însă ? Primul lucru pe care îl spune este « Nu poți ! », « Tu nu poți, stai să te ajut eu ! » și ajunge să îl îmbrace, să îl dezbrace, să îl hrănească ! în parc, nu are voie să urce pe pânza de păianjen pentru că « nu poate », dacă dorește să construiască ceva de unul singur, părintele se aruncă asupra lui, cu mare grijă pentru că « nu poate singur » ; dacă își dorește să îl ajute pe părinte în ceea ce face, acesta îl îndepărtează ușor, protector, pentru că « e prea mic, nu poate ». Sau nu are timp să îl aștepte, să îl ajute în demersul lui, nu e dispus să îi acorde dreptul la greșeală, îi e groază de timpul pierdut corectându-l așa că îi spune « Nu poți, lasă că fac eu ».

Așa ajunge copilul să nu mai poată, să creadă că nu poate, să nu mai aibă încredere în el și chiar mai grav, să nu îsi mai dorească să poată. Învață că de fiecare dată când a crezut că poate, fie nu a reușit, fie nu a fost lăsat să reușească, deci abandonează. Mai târziu, i se reproșează că nu face singur, că nu e în stare, că nu poate deși e mare, că nu e normal la vârsta lui să nu poată… Copilul e dezorientat, confuz și nu mai știe cum să reacționeze, până la urmă i s-a spus de atâtea ori că nu poate încât acum știe sigur că așa este și nu înțelege de unde enervarea părintelui, doar acesta știa de la început, i-a tot spus-o, acum de ce vrea altceva ? Și, ca sa-i facă pe plac părintelui, încearcă, dar cu ideea eșecului în minte, așa că, inevitabil, eșuează! Și iată: are confirmarea că nu poate ! Orice nouă inițitivă va avea inexorabil același parcurs și doar accidental un alt final. De altfel orice inițiativă ajunge să fie nimicită din fașă de frica finalului, a eșecului. De unde singura cale de scăpare – abandonul.

Dreptul la greșeală este exclus, căci fiecare părinte își dorește copii exemplari : ai lui sunt mai buni, mai curați, mai deștepți ! Atunci când greșeala apare este drastic sancționată ceea ce crează în copil două reații comportamentale diferite: abandonul /fuga sau lupta/revolta. Și iată cum din copii extraordinari, aceștia se transformă fie în rebeli, fie în timizi care nu reșesc să iasă din carapacea lor. Intențiile bune se pierd pe drum și destinul copilului este (inconșient) trasat.

Presiunea societății (clădită pe aceleași principii) este mare așa că părintele, deși conștient ACUM, e bombardat din toate părțile : părinții (bunici) sau rude binevoitoare care îi spun că nu e bine ce face, că nu procedează corect, profesorii care știu mai bine și îl umilesc în misiunea lui de părinte, căci a greșit, vecinele care văd crăpăturile educației pe care i-o oferă copilului și-i prevăd căderea, doamnele din parc/magazin, oamenii de pe stradă, din metrou, pentru că toți au un cuvânt de spus despre felul în care își educă copilul dar în cazul unei greșeli nimeni nu își asumă, nimeni nu este vinovat în afara părintelui. Ca formă de rezolvare și eliberare a presiunii, acesta va avea evident și el una din cele doua reacții pe care le cunoaște din copilărie : lupta sau abandonul. Dar, cu toate eforturile de prezență conștientă (de care e capabil acum), e cam greu să lupți împotriva tuturor, așa că abandonul e mai plauzibil.

Tentația abandonului este așadar super înfiptă în făptura părintelui (și cazul meu nu e singular, din păcate). Nu ar fi rău să o conștientizăm mai mult și să încercăm să îi rezistăm pentru că altfel întinează totul. Și să începem cât mai devreme până nu compromitem materialul genetic atât de bun.

Vă mulțumesc că îmi sunteți alături! Vă aștept pe Facebook, mamide2.com !

Credit foto: lupta sau fugi/absoluto.ro