„Ce citeşti ghea acolo? N-ai mai terminat ?” mă întreba mamaie după ce se sătura de câte ori trecea pe lângă mine cu treburile ei şi eu tot cu nasul în vreo carte. Se proţăpea cu mâinile în şolduri în faţa mea şi îndulcindu-şi glasul întreba din nou : „Ce zice fa acolo?” iar eu mă eschivam de fiecare dată, mă enerva teribil pentru că în spatele întrebărilor îi simţeam de fapt dezaprobarea.
Bunicii mei erau munciţi din greu la ţară şi fără prea multă şcoală. Tot ce apreciau erau oamenii muncitori şi puternici, pricepuţi la treburile câmpului şi ale gospodăriei ori eu nu le satisfăceam această nevoie : de ridicat nu puteam ridica, de cărat greutăţi nu puteam, de săpat sau cules făceam dar tot timpul rămâneam în urmă, noroc cu mama care era mereu acolo să mă ajute. Singurul lucru bun pe care îl aveam era că eram cuminte şi că încercam totuşi să fac de toate chiar dacă nu mă pricepeam.
Tataie îşi dădea seama totuşi că ceva bun trebuie să fie şi în cărţile alea aşa că mă îndemna să învăţ că poate aşa oi avea viaţa mai bună : „să dai dracu sapa taică,că asta e grea” şi cu el îmi era tare drag să povestesc. Nu cred însă că l-am ascultat prea mult dar am rămas timid pe drumul ăsta. Acum eu slova dulce ori bogată n-oi avea, nici în condei prea pricepută nu-s dar zic măcar să-ncerc. Aşa că particip la Spring SuperBlog 2017. Condiţia era s-anunţ pe blog ca să mă pot înscrie, deci de-oţi vedea articole mai altcumva să ştiţi de unde-mi vine… inspiraţia. Sper doar să nu abandonez pe drum că startul l-am ratat deja.
Să ne citim cu bine!
Mami de 2 