Nici un joc nu e doar … joc

• „Hai mami nu mai fi aşa reticentă”, insistă el. „Trebuie să fii şi tu mai deschisă la chestiile astea noi, nu vezi că lumea virtuală e peste tot.”
• „Asta cam aşa e, dar ştii că eu sunt mai de modă veche. În plus nu am timp de pierdut.”
• „Vezi, porneşti de la început greşit. Acest joc nu e deloc timp pierdut, dimpotrivă este exact ce îţi trebuie ţie ca să exesezi pentru viaţa reală. Tot spui de ceva vreme că te-ai săturat, că ai face altceva….”
• „Aşa….deci ar fi ca un spaţiu de antrenament.”
• „Exact. Diferenţa este că aici te poţi întoarce, poţi reîncepe jocul dacă ai greşit pe când în viaţa reală nu prea ai şansa asta.”
• „Bineeee…. Şi ce trebuie să fac mai exact?”
• „Mai întâi să îţi alegi personajul – aici te pot ajuta. Apoi depinde numai de tine ce drum alegi şi ce strategie pui la cale pentru a avea succes.”
• „Şi tu ai jucat?”
• „Evident, aşa mi-a venit ideea că ar fi foarte potrivit să îl joci şi tu.”
• „Şi ce….”
• „Gata cu întrebările, la final îţi spun tot ce am făcut eu” rosti el făcându-i cu ochiul. „O să mă feliciţi.”
• „Bine, mami. Să-i dăm drumul.”
• „Aşadar, avem următoarele personaje : Michelle, proaspătă absolventă de master în economie, 25 de ani, necăsătorită, capital disponibil – 50000 euro. Andrew, profesor, necăsătorit, 32 de ani, capital disponibil – 100000 euro. Astrid – 40 de ani, căsătorită, 2 copii, corporatistă, capital disponibil – 150000 euro. Deci, cin’ să fie ?”
• „Păi…. Să fie Astrid, nu ? e cea mai bogată, în plus ne asemănăm din oarece puncte de vedere!” mă bucurai eu ca un copil. Febra jocului deja mă cuprindea.
• „Astrid să fie, zâmbi fiu-miu şi îmi ură baftă.”

În această lume virtuală o văzui pe Astrid, adică pe mine, la o masă cu o ceaşcă de cafea în faţă foarte îngândurată : pe ecran apăru textul: „Îţi doreşti să începi un business. Ai peste 15 ani de muncă într-o mare corporaţie, 2 copii, experienţă şi ceva capital acumulat dar simţi că este momentul să faci o schimbare în viaţa ta. Acum ori niciodată. Ce alegi? Să începi un start-up sau sa deschizi o franciză. Sau să rămâi exact unde eşti?”

„Doamne ce dilemă reală”, mă trezii spunând cu voce tare vâzând-o pe Astrid în acea cafenea, cu descrierea respectivă….”chiar că este un joc super bun pentru adulţi şi un spaţiu de antrenament!”

Informaţiile începeau să-mi circule prin minte…Jocul trecu la nivelul următor în care mă ajuta să îmi ordonez ideile : Ce ştiam eu despre un business? Ce puteam face? Spre ce să mă îndrept? Care îmi erau competenţele? Sau ce îmi place să fac? Cât timp aveam la dispoziţie pentru a avea succes?

Reevalui situaţia . Eram Astrid, o corporatistă cu ştate vechi, mamă a doi copii, aveam 40 de ani şi 150000 euro capital. Personal, îmi plăcea foarte mult tot ceea ce ţine de educaţie şi comunicare sau consiliere. Îmi plac lucrurile simple şi frumoase dar nu pot spune exact ce anume aş putea face. Aş  putea opta pentru un start up. Dar eu am deja 40 de ani în joc. Ori un start-up înseamnă să fii totuşi mai tânăr, să ai timp la dispoziţie pentru crearea unui brand personal, să accepţi riscul unui eşec şi să ai capacitatea să o iei de la capăt….ori eu am şi 2 copii. Totuşi crearea unui brand personal pe care să îl las mai apoi moştenire familiei e un gând foarte seducător.

Nu ştiu totuşi dacă îmi pot asuma riscurile unui start-up. O franciză ar fi poate mai uşor de pus pe picioare în condiţiile mele, riscurile sunt mai mici deoarece aş beneficia de know-how-ul businessului, reţeta succesului e într-un fel asigurată. Apăsai deci franciză şi jocul trecu automat la nivelul următor. Astrid era înconjurată de o mulţime de planuri şi hârtii. Trebuia să aleg o franciză. Jocul îmi oferea o varietate largă de domenii de activitate, inclusiv servicii, cel la care consideram eu că sunt pricepută. Spaţiul de deshidere al francizei avea să fie totuşi România …. Ar merge un astfel de business la noi? Cât se interesează românii de programe educaţionale adiacente? Să zicem că în Bucureşti lucrurile stau foarte bine, oamenii sunt interesaţi şi au şi veniturile necesare să îşi introducă copiii în tot felul de programe educativ-recreative. Dar am impresia că în acest moment oferta este totuşi foarte bogată cel puţin pînă la vârsta de 7 ani. Ce noutate ar aduce businessul meu şi cât de serioşi ar fi clienţii ? Nu e ca şi când nu ar putea trăi fără aceste activităţi…. În plus nu ştiu dacă aş putea dezvolta conceptul la nivel de ţară, deci nu cred că aş putea face din asta o masterfranciză.

Astrid se plimba prin încăpere cu o ceaşcă de cafea în mână şi privea planurile în timp ce eu bifam toate avantajele şi dezavantajele unei astfel de francize. Din bucătăria mea reală, un minunat miros de cafea îmi trezi simţurile : îmi plăcea la nebunie mirosul de cafea şi să stau într-un colţ comfortabil cu o carte în mână sau sa sporovăiesc cu prietenele în jurul unei cafele aburinde, sau să privesc pe geam iarna cu o cafea bună, caldă şi aromată în mâini. Wow! Ce efect avea asupra mea cafeaua.

„Chiar aşa….de ce nu aş alege eu o franciză cafenea?” Pentru România mi se pare genul de franciză profitabilă, care nu poate da greş. Mai ales în oraşele mari unde există şi numeroase corporaţii. Evident, de ce nu am văzut mai repede? Pentru orice corporatist cafeua e esenţială – mijloc de supravieţuire printre numeroasele task-uri şi deadline-uri dar şi mod plăcut de socializare. Putea fi dezvoltat atât pe lângă muncă pentru întâlniri rapide sau breakfast cât şi după muncă. Excelentă idee de afaceri! Trebuia să mai găsesc şi conceptul care să mi se potrivească. O cafenea unde fiecare să regăsească : unde oamenii să vină pentru o cafea bună, de calitate dar şi pentru un interior cozzy unde să poată citi liniştitţi o carte şi asculta o muzică fină în surdină. Sau unde aş fi putea expune lunar lucrările unor pictori, sculptori ori arhitecţi la început de drum, să le fiu astfel şi lor de ajutor. Şi mi-ar plăcea să organizez diverse seminarii ori ateliere, de ce nu seri de lectură ori chiar spaţiu neconvemţional pentru teatru din când în când ori spectacole de jazz. Daaaa!!!

O asemenea cafenea unde fiecare să vină cu bucurie, cu plăcere şi linişte şi unde să revină iar şi iar. O cafenea unde clienţii să devină fideli şi să ne cunoaştem ca o mare familie, eu să le ştiu preferinţele, ei să aibă masa lor şi să urmăreasă evenimentele pe care le organizez…. Ce franciză ar putea răspunde acestor cerinţe ?? Consola se opri pe ceea ce consideram eu a fi franciza de succes pentru mine : Tucano Coffee.  Conceptul acestei francize mă cuceri definitiv : Love, Peace and Coffee. Un trio excelent!

Existenţa pe piaţă a brandului din 2014 îmi conferea încredere, faptul că aveau deja alte 5 francize în marile oraşe din România (Bucureşti, Arad, Timişoara, Cluj şi Braşov) confirma ipoteza mea că un asemenea concept merge foarte bine în marile oraşe : corporate ori turistice. Aveam franciza profitabilă pentru România, aveam capital, era din Republica Moldova, iată deci şi componenta sufletească atinsă un pic. Aveam să beneficiez de produse de calitate la preţ de producător, de know-how –ul specialiştilor şi suport continuu. De asemenea Tucano Coffee îmi oferea suport şi pe partea de marketing şi politică comercială precum şi folow-up şi ajutor la deschidere.

Ceea ce mă bucura era faptul că puteam să extind reţeaua în alte mari oraşe : Constanţa, Iaşi, Sibiu, Oradea, Craiova, Tg Mureş, Piteşti, Ploieşti ori Piatra Neamţ. Aveam să încep cu Bucureşti – fie o zonă centrală, fie o zonă de birouri, după care să încerc să organizez reţeaua în ţară. În fiecare mare oraş aveam ceva cunoştinţe care mă puteau consilia în găsirea unor locaţii potrivite. De altfel tot pe aceste cunoştinţe mă voi baza şi pentru o anchetă preliminară pentru a vedea dacă o asemenea investiţie ar prinde în oraşul respectiv, dacă se simte lipsa unui astfel de spaţiu. „TRRRRR!!!!” un sunet strident mă făcu să scap consola din mână! Jocul se încheia. Abia atunci observai că îmi era prezentat şi un clasament. Astrid locul I, Andrew – locul II şi Michelle locul III.

Atât de tare mă adâncisem în gândirea strategiei încât nu observasem că în colţul din stânga de jos al ecranului tot apărea un omuleţ şi diverse statistici: pentru fiecare pas ori decizie luată primeam nişte puncte şi treceam la un alt nivel. Fiul meu apăru transpirat şi zîmbitor :

• „Ei, felicitări mama, ai câştigat! M-ai bătut!”
• „Pe tine?”
• „Daaa! Eu eram Andrew şi Michelle era calculatorul. Eu mi-am ales tot franciza dar din domeniul serviciilor, 5asec dar se pare că nu am fost la fel de organizat ca tine! Iată deci mamă că te pricepi la afaceri mai bine decît un tinerel, ce zici de asta?”
• „Zic că mi-ar plăcea să am banii necesari investiţiei iniţiale şi că aş avea un ajutor de nădejde în tine!!!”
• „Ha! Ha! Deci jocurile mele nu sunt chiar prostii, aşa-i?”

Acest articol a fost scris pentru Spring Superblog 2017.