Totul depinde de „Anii de graţie” – interviu cu Oana Moraru

Că trăieşti cea mai mare bucurie atunci când ţi se naşte un copil, nu mai e un secret pentru nimeni! Că viaţa ta se schimbă radical, e plauzibil şi previzibil dar nu obligatoriu! Că părinţii au de acum responsabilităţi foarte mari pentru noul poposit în casa şi inimile lor ar trebui să fie de la sine înţeles!

De când am rămas prima dată gravidă aceasta a fost principala mea grijă. Pe lângă bucuria enormă pe care până la urmă o simte fiecare părinte în mod firesc şi natural, am simţit încă de la început şi grija pentru destinul copiilor mei şi responsabilitatea de a încerca sa le fac viaţa frumoasă, plăcută, armonioasă. (Am zis „încercarea”, nu neapărat reuşita, pentru că aici intervin mai mulţi factori). De ce ? Pentru că, instinctiv, am considerat că primii ani de viaţă, în special copilăria mică de la 0 la 6 ani reprezintă izvorul nesecat al tinereţii veşnice, că de asta va depinde „succesul” vieţii lor. Iar prin „succes” eu înţeleg un om care este împăcat cu el însuşi şi cu lumea exterioară, echilibrat şi capabil să iasă din orice situaţie accesându-şi resursele interioare.

De aceea, primii din viaţa copilului mi se par absolut esenţiali şi prioritari. Eu am ales, să îmi înconjor copiii cu dragoste plină şi caldă, să le fiu aprope, să mă ştie aproape la fiecare bucurie, tristeţe sau experienţă a lor, cu bune şi cu rele. Am ales să mă vadă bucuroasă dar şi plânsă, să fiu îngăduitoare şi blândă dar şi aspră şi restrictivă dacă situaţia şi principiile mele o cer. Am ales să le insuflu respect pentru oameni şi dragoste pentru viaţă. Câteodată am avut impresia că am reuşit, alteori parcă totul se năruie sau e în zadar ! O singură constantă a rămas pe parcursul celor 8 ani de când sunt mamă : dragostea magică pentru copii şi dorinţa de a fi alături de ei la descoperirea vieţii. Aşa că am început din primele clipe cu o încredere enormă în potenţialul lor. Nu m-am prostit când le-am vorbit, nu am considerat că anumite subiecte nu sunt de copii ci am încercat să explic lucruile pe înţelesul lor, mi-a plăcut să le trezesc interesul pentru mediul înconjurător, pentru lumea interioară şi exterioară, să le fac trecerile în fiecare etapă a vieţii lor destul de line. Evident că nu am toate răspunsurile, că nu ştiu dacă procedez bine sau nu de aceea încerc mereu să mă informez şi să învîţ de la specialişti.

Intoarcerea la serviciu din concediul de creştere copil (care este iminentă pentru mine acum) este o etapă extrem de importantă în viaţa copilului dar şi a părintelui. Dacă până acum tu ca părinte, ai fost cel care a stat alături de copil la fiecare pas, i-ai urmărit şi coordonat mişcările, de-acum încolo orizontul lui se lărgeşte şi se va lărgi din ce în ce mai mult. Cum te asiguri că trecerea lui în această nouă etapă se face frumos, fără traume? Cum te asiguri că găseşti locul şi mediul potrivit pentru el? De ce criterii ţii cont atunci când alegi şi ce alegi : creşă de stat, bonă sau grădiniţă? Ce trebuie să ai în vedere şi de ce ţii cont ?

Despre toate am discutat cu Oana Moraru, fondator și manager Școala Helikon, consultant educațional, învățător și profesor cu peste 20 de ani experiență în învățământul privat și public.

Mami de 2 : In conditiile actuale, o mamă poate sta acasă, în concediu de creştere copil până la vârsta de 2 ani maxim. Opţiunile ei în momentul revenirii la muncă, sunt : creşă de stat, unde copilul poate rămâne doar până la 3 ani (după această vârstă va trebui să caute o grădiniţă), bonă sau grădiniţă privată, pe care copilul o poate frecventa până la intrarea la şcoală. De ce criterii să ţină cont părinţii în alegerea lor ? Cum pot fi siguri că au făcut alegerea corectă, cea care îl va ajuta pe copil să se dezvolte armonios?

 Oana Moraru : Nu știu multe creșe de stat, dar, pe acelea pe care le-am văzut, nu le-aș recomanda. Nu se aplică programele pentru învățarea timpurie, iar adaptarea se face prin înfrângerea copilului. Aceștia plâng până obosesc. Cred că mare parte din personalul creșelor de stat a rămas nereciclat, neactualizat, cu metehne din vremea tinereții părinților mei.

Cât despre bonă, e o soluție, dar, cu mare grijă pentru bagajul emoțional al femeii. Ea va influența mult devenirea sufletească a copilului tău, îi va imprima – dacă le are, spaimele sale, neliniștile și un anumit tip de dependență nesănătoasă de ea.

Grădinițele private sunt o variantă – cam toate au grupe și programe adaptate celor mici, cu personal mai axat pe nevoie emoționale ale copilului.

Cum putem fi siguri de alegerea noastră? La o vârstă atât de mică, e dreptul mamei să viziteze în detaliu creșa, grădinița sau să își testeze bona mai mult timp. Aș face pasul către una sau alta cu o lună înainte de a începe serviciul, poate chiar cu două. Aș sta cu bona acasă până îi imprim un ritm de viață și interacțiune cu copilul meu, aș vizita creșa de mai multe ori, iar la grădiniță, aș cere dreptul de a-l vizita inopinat de mai multe ori, în timpul zilei, fără să fiu văzută de copil. Sau aș face adaptare cu program mai scurt la început: 2-3 ore/zi.

Mami de 2 : Cum poate fi pregătit un copil mic de 1 an pentru „despărţirea de mamă” în momentul întoarcerii acesteia la muncă, mai ales pentru un copil care a stat în permanenţă doar cu mama? Cu cât timp înainte începe această operaţiune ţinând cont că la această vârstă copiii au memorie de scurtă durată? Ce fel de jocuri, tehnici, tactici poate aborda?

Oana Moraru : Memoria faptelor, cronologică și conceptuală este de scurtă durată sau inexistentă. Memoria afectivă este însă formată total și toate episoadele sunt stocate emoțional, chiar dacă nu sunt procesate conștient. Eu i-am făcut copilului meu o poveste jos, pe covor, cu obiecte de jucărie, concrete: câteva cuburi ilustrau grădinița, altele – casa noastră, câteva păpuși eram noi, ea -fetița mea, bona, educatoarea etc. I-am spus povestea fără să îi transmit direct ce vreau de la ea. Doar în termenii lui ”unde ne ducem/cine plânge/cine vine/cine se bucură/unde/cum/de ce”

I-am spus-o cu oarecare detașare, dar de foarte multe ori. Prima oară mi-a cerut să o audă, cred, de vreo 30 de ori. O amuzau mersul păpușilor pe covor, imitatul plânsului ei, dedublarea mea ca mamă etc.

Cred că în timpul poveștii, felul ei unic de a integra realitatea mi-a scăpat. Cert este că a funcționat. A plâns puțin la grădiniță. A plâns puțin și mai devreme, cam la 1 an, când am lăsat-o cu bona. Copiii se liniștesc dacă se văd în pielea altcuiva. Dacă există cineva care le validează tristețea și totuși le-o obiectivează. Așezarea durerii în pielea altui personaj o face deja mai suportabilă. Asta și nu numai asta. Autoreglajul emoțiilor vine nu numai din ce facem, punctual, când vrem să obținem o despărțire ușoară sau o adaptare rapidă. El vine din tot restul vieții și al interacțiunilor noastre cu copilul, din felul în care i-am vorbit, i-am anticipat nevoile, i-am distras atenția, i-am susținut atenția, din felul în care am învățat să ne jucăm cu el, să îi stimulîm urechea, ochiul, auzul, mirosul, simțul tactil etc. Nu este relevant faptul că doar mama și-a petrecut timp cu copilul timp de un an, ci câtă anxietate a adus mama în această relație de un an. Sau câtă siguranță, conectare la lume, la celălalt. Dacă nu avem încotro și trebuie să începem slujba la 1 an, ritmul întțlnirilor/despărițirilor/al reconectării/al timpului de calitate trebuie să fie previzibil dela o zi la alta, să imprime stabilitate, siguranță și structură.

 Mami de 2 : Mi se spune adesea că nu trebuie să am pretenţii mari – mai ales la o creşă de stat- în ceea ce priveşte activităţile educative deoarece la această vârstă ei nu pot face mare lucru. Mărturisesc sincer că acest aspect mă îngrijorează foarte tare deoarece eu consider că aceasta este exact perioada ce trebuie neapărat fructificată. Şi spun acest lucru, din experienţa avută cu fiul meu mai mare dar şi urmărind-o acum pe fetiţa mea de 1 an şi 3 luni: la această vârstă reuşeşte deja să facă o înşiruire de operaţiuni gândite pentru un scop precis (de exemplu dacă doreşte să ajungă la ceva de pe masă – caută soluţii, merge în altă cameră unde ştie că are un scăunel, îl aduce, îl trage mai apoi pe cel mare etc), e capabilă să imite sunetele animalelor sau să arate părţile corpului sau obiecte, înţelege acţiuni simple gen mâncat, spălat, culcat, scris, poate ţine un pix în mână şi poate mâzgăli, înţelege o limbă străină, cea în care i-am vorbit eu – şi răspunde. Şi multe asemenea. Intrarea ei într-un mediu în care să nu continue această dezvoltare mi se pare foarte sumbră. Este greşită această abordare a mea? Îmi doresc prea mult? Forţez cumva lucrurile ?

Oana Moraru : Nu, chiar ai dreptate. Nu exagerezi. În intervalul 0-6 ani, toate interacțiunile sunt de aur. Primii 2-3 ani fac diferența în intelectul general, limbaj, autoreglajul emoțional, curajul față de lume și spiritul autonom de mai târziu. Un copil în plină creștere suferă enorm într-un spațiu unde este substimulat. Am spus mai sus că unele creșe au rămas cu 50 de ani în urmă în ceea ce privește înțelegerea copilului. În țările dezvoltate deja se investește enorm în educația timpurie. Sunt studii longitudinale care leagă echilibrul adulților de 30 de ani de primii ani de grădiniță sau creșă. Sună exagerat, dar nu este așa deloc. Neuroștiințele au demonstrat lucruri extraordinare despre ce poate face mintea mai târziu dacă startul în lume a venit bine și la timp. 

De-abia aştept Atelierul de duminică 26 Martie pentru a avea informaţia completă despre ceea ce înseamnă primii şase ani din viaţa unui copil şi cum pot eu ca părinte să fructific la maxim aceşti ani astfel încât copilul meu să devină adultul echilibrat de mai târziu.

Si am si o oferta pentru voi : 10 bilete cu reducere de peste 25% pentru Atelierele Oanei Moraru  din 25 si 26 Martie. Cine doreste, mesaj sau comentariu!

Vă mulțumesc că îmi sunteți alături! Vă aștept pe Facebook, mamide2 !