Primul tantrum….a trecut şi ăsta

Eu am citit, am şi văzut pe la alţii, dar eu personal nu am trăit până acum pe pielea mea treaba asta cu tantrumurile, ştiţi vorba aia : „n-are mama, că ţi-ar da”. Semnale am avut, ca să zic aşa, dar nu foarte puternice….până azi, când m-a lovit din plin şi exact aşa cum trebuie : când eşti singur, cu bagaje şi în public. La 1 an si 4 luni.

Observasem de ceva vreme, cam de când s-a mârit şi ştie totul, că Amyra nu are toleranţă bună la stres, sau că frustrarea o face să reacţioneze puternic. Chiar zilele trecute îi împărtăşeam lui tatide2 observaţiile mele şi mă gândeam că ea, fie va ieşi foarte puternică din copilărie, fie va fi mironosiţă. Partea a doua mi-e greu s-o cred după cum o văd eu de căţărătoare, curioasă şi umblăreaţă.

Recunosc că la primul copil am fost ferită de aceste accese violente de furie şi neputinţă. El era o fire mult mai înţelegătoare, cel puţin în copilăria mică. Mai degrabă acum, că a intrat în preadolescenţă, începe să aibă comportamente inadecvate din punctul meu de vedere. Dar acum la el este vorba despre altceva … are tot mai mult conştiinţa propriului eu bine definit şi orice regulă sau restricţie din partea mea i se pare o încălcare a dreptului lui la existenţă sau o încercare de distorsionare a fiinţei lui. Deunăzi îmi spunea – „Arthur nu o să se schimbe niciodată” , apropo de discursul meu de a fi mai echilibrat în activităţile sale. Dar asta este o altă poveste…

Astăzi, aveam una din zilele alea „minunate” când fizic te simţi foarte jos, după nopţi de culcat pe la 12- 1 , trezit în ţipete (or fi caninii ori vise, nu pot să-mi dau seama dar se întâmplă de vreo căteva nopţi) în miez de noapte cu grija de a o calma pe ea şi de a nu-i deranja pe ceilalţi şi apoi trezit pentru pregătit copil 2 pentru şcoală. So….not a very good mood and a big headache.

Şi prin toată această învăluire în care eram, fac un inventar în frigider şi îmi dau seama că ar trebui să merg şi până la cumpărături, numai bine bifez şi o ieşire afară şi treba făcută. Aşa că mă gândesc să o pregătesc pe fată să mergem afară, că doar ea îmi tot dădea semne, cu pantofii pe care îi tot aducea şi cu fusta pe care şi-o scotea din dulap… iniţial i-o dădusem în casă dar nu era mulţumită, se tot ducea la uşă… Dar, prin pregătirea noastră de ieşit, îmbrăcat, scris listă, etc. am grijă să îi tot spun că mergem la cumpărături, mergem să ne plimbăm cu tricicleta şi căruciorul. De obicei fac treaba asta şi o anunţ de intenţiile mele şi de ce urmează să se întâmple.

La cumpărături e mai greu în ultima vreme pentru că nu mai are răbdare să stea în cărucior şi e foarte activă. Îi place să se implice şi să facă tot ce vede că fac şi eu…se dă jos din căruţ, merge şi adună produse de pe rafturi pe care le pune în coş sau mi le arată, dacă îi spun că asta nu luăm, luăm altceva…în general e OK, colaborăm destul de frumos. Astăzi a fost chiar mai liniştită, reuşind să stea în cărucior fără intenţii vădite că nu îi mai place sau că îşi doreşte să pună ceva în coş.

Numai că la transferul cărucior –tricicletă lucrurile se schimbă. Nu-i bai şi asta am mai păţit-o şi a fost totul bine : pun bagajele în tricicletă şi pe ea o rog să împingă tricileta sau ne ţinem de mânuţă, apoi ne mai oprim, mai culegem o piatră (e fan pietricele, pe unele le şi gustă), mai vedem o floare, mai ascultăm o păsărică, ne mai uităm la o maşină, mai facem câţiva paşi în braţe, sau sus pe gât, apoi o conving să se urce singură în tricicletă şi gata.

Ei bine, astăzi nimic nu a funcţionat, absolut nimic, tot ceea ce făcea cu îndârjire era să ţipe şi să se tragă pe jos din braţele mele. Problema era că nici pe jos nu ar fi vrut să stea că eu eram dispusă să o las pe jos să se liniştească, chiar încercasem să o pun pe spaţiul verde din parcarea supermarketului, să îi distrag atenţia spre floricele şi gâze…. Nimic, nada !!! Mai funcţiona când vreun trecător se oprea şi încerca să îi vorbească. Deci problema mare era că nu voia nici pe jos, nici în trici şi eu mai aveam şi două plase de cumpărături….Reuşesc totuşi să o pun pe picioarele ei fără să îşi mai dorească să se trântească şi să ne îndreptăm spre casă. Mersul pe jos o linişteşte, o ia evident în altă direcţie, o las în pace, imi face „pa” cu mânuţa, merg după ea, ne uităm la oameni, la magazine de cartier în care vrea să intre, se opreşte şi ar vrea să culeagă tot ce vede pe jos….

Când suntem la câţiva paşi să intrăm pe poartă, scot cheile şi i le dau ei, ca de obicei : e încântată de chei dar faptul că vreau să intrăm în curte o destabilizează total şi începe iar nebunia cu ţipat, tras, trântit. Încerc să îi spun că stăm la nisip în faţa blocului, la copii (pff….din păcate nu era nici un copil, că altfel aş fi fost saslvată! ) şi o iau pe sus către casă gândindu-mă că am ajuns până aici, trebuie neapărat să ajung şi până sus. Greşeală fatală!! Aşa cum avusesem răbdare cu ea tot drumul, aşa ar fi trebuit să am răbdare şi atunci şi să ne mai plimbăm pe lângă poartă. Problema mea era că dacă întârzii acolo, o va lua spre parc iar eu cu bagajele după mine chiar nu aveam chef / cum să merg în parc. Şi eram convinsă că dacă o voi opri în drumul spre parc va începe scandalul acolo, deci mai rău şi mai departe….

Inutil să mai spun că degeaba am pus-o la nisip în curte, degeaba i-am tot arătat lopăţele şi forme….tantrum-ul era în plină desfăşurare şi forţă. Aşa că nu mi-a mai rămas decât să intrăm cu ţipete şi ţinut de uşă în casă, unde mă gândeam să o iau în braţe şi să aştept să se liniştească. Ei….după atâta consum, atât de tare s-a liniştit că în două minuţele a şi adormit!

Concluzie după primul tantrum : Nu ştiu cum aş fi putut evita mai bine tot consumul ei; îmi dau seama că a fost declanşat de intoleranţa ei la frustrare – că nu îi place să îi fie arătat pe unde să o ia şi ce să facă iar dacă e forţată, atunci se manifestă din toate puterile. Îmi dau seama tot mai mult că la Amyra funcţionează motivaţia intrinsecă foarte mult : să îşi dorească ea să facă ceva, iar eu trebuie să ştiu să îi ofer alternativa care să o încânte….dar nu e întotdeauna uşor. Poate că astăzi nu a funcţionat nimic tocmai pentru că eu nu am fost ok, deci tot ceea ce venea de la mine, probabil că ea simţea că sunt forţate, că în spate eu am un scop.

 

Mă bucur totuşi că prin tot tumultul acesta al ei eu mi-am păstrat calmul, am fost foarte liniştită, nu m-am simţit nicicum când oamenii se uitau în parcare (ceea ce înainte mă dărâma), mă uitam doar la ea cu speranţa să mă vadă şi chiar nu mi-a fost deloc jenă de vecinul care grebla în grădina sa făcându-se că nu mă vede (probabil pentru a mă priva pe mine de un stres). Mă bucur că nimic în mine nu s-a tulburat, că nu m-am mai simţit datoare faţă de lume să dau explicaţii sau să mă disculp sau mai grav să preaiu şi eu starea de furie ceea ce cu siguranţă ar fi speriat-o.

Cam aşa a fost cu primul tantrum al Amyrei …. Spun primul căci cu siguranţă vor mai fi şi altele. Sper însă să am atunci dispoziţie mai bună şi inteligenţa de a le depista la timp şi a le deturna, măcar din intensitate. La voi cum e ? Sau cum a fost ?

Vă mulțumesc că îmi sunteți alături! Vă aștept pe Facebook, mamide2 !

Credit foto : netmus.com, parentime