Telefoanele mobile și cu mine – o relație cu multe năbădâi

Relația mea cu telefoanele mobile a fost întotdeauna foarte tensionată și plină de peripeții. Nu a fost genul „love and hate” ci mai degrabă „take it or leave it” …

Primul meu telefon mobil a fost undeva prin anul doi de facultate, un Trium slăbuț și lunguieț, frumușel, nu mai știu exact ce model; îmi plăcea de el și cred că și lui de mine pentru că nu mi-a jucat feste doar îmi amintesc că nu ținea foarte mult bateria.

În primul an de facultate modalitatea de a comunica cu părinții era o oră stabilită o dată pe saptămână la un telefon fix…la care mă sunau ei, evident!! Duminica la ora 12….Nu vă mai spun că uneori se întâmpla să mai și uit…noroc că acel telefon era aproape de casă. Acum, ca mamă nici nu vreau să mă gândesc prin ce emoții probabil că treceau ai mei în acele clipe…

Așa că, în anul doi de facultate mi-au luat telefon mobil. Față de ce aveau colegii mei – cei care aveau de prin primul an – al meu era tare finuț. Ei apucaseră cu niște cărămizi (e drept Nokia) care cântăreau probabil o jumătate de kilogram.

După Trium (pe care l-am păstrat ca amintire ceva ani și probabil că tata l-o mai avea pe undeva și acum) am avut un Alcatel, modelul acela de se încărca în picioare ca un telefon fix : îl puneai pe suport și gata. Acel Alcatel era extraordinar! Cred că îl încărcam o dată pe săptămână, atât de mult ținea bateria. Iar de vorbit la telefon, vorbeam o grămadă, căci aveam cartela aceia de la Connex cu 1 cent pe minut în week-end. Ce nu îmi plăcea la acel telefon era forma, mi se părea cam bondoc, cam lat pentru mâna mea.

Ce a urmat după Alcatel nu le mai țin minte dar știu că am trecut printr-o grămadă de mărci : de la Nokia la Motorola și de la Siemens la Samsung, mai lungi sau mai mici, cu clapetă sau fără. Cert e că nu am urmărit nicodată să am cel mai cel telefon, să fie super tare, performant și frumos. Mai mult, majoritatea telefoanelor mele mi-au fost dăruite sau cumpărate de alte persoane nu de mine. De fapt, nu îmi aduc aminte de nici un telefon mobil pe care să mi-l fi cumpărat eu cu banii mei și cu acest scop precis.

Eu aveam telefon pentru că îmi era necesar să vorbesc. Atât.

Cel puțin acesta era scopul exact și precis pănă la apariția Smartphoanelor. Nici atunci nu am fost interesată de subiect pentru că eram on line la serviciu 9 ore pe zi, deci puținul timp pe care îl aveam la dispoziție de la muncă acasă și invers nu simțeam defel nevoia să îl petrec tot on line.

Atitudinea aceasta a mea față de telefoanele mobile nu a fost deloc fără urmări iar de când au apărut copiii în viața mea aș putea spune că relațiile noastre s-au deteriorat și mai și. Așa se face că am ajuns să pierd 2 telefoane mobile în taxi: de fiecare dată s-a întâmplat când veneam sau mă duceam la doctor cu baiatul. De felul meu sunt o persoană cam dezordonată dar totuși de două ori și în același fel….Cum se poate vă întrebați poate : ei bine nu e nici un mister, iar cine are copil probabil că își imaginează. De obicei când ai copii – și mai ales la primul – când pleci undeva, pleci cu o grămadă de chestii după tine : schimburi, jucării, pampers, șervețele umede, uscate, covrigei, apă…

Problema mea când mergeam la doctor cu taxiul era că de obicei în taxi scoteam telefonul să vorbesc cu soțul – evident despre copil – fie să îi spun ce am făcut la doctor, fie să mă plâng cât sunt eu de îngrijorată și uite că merg la doctor. După terminarea convorbirii, eram foarte atentă, ca de altfel și în timpul convorbirii la copil, care nu avea stare….Ce făceam apoi cu telefonul ? Probabil îl puneam lângă mine, habar nu am…dar de pierdut sigur am pierdut două telefoane în asemenea circumstanțe.

Pe lângă aceste telefoane pierdute în taxi, am fost pe punctul de a pierde și altele în nenumărate moduri : în toaleta de la serviciu uitate pe chiuvetă de „n” ori (noroc că am colege mult mai conștiente decât mine…); rătăcit prin mașină, pe sub scaune; uitat pe undeva prin casă și descărcat sau dat pe silent, ca să fie treaba treabă. De pierdutul prin poșetă nu mai amintesc, că asta era la ordinea zilei… De boacănele de când cu cel de-al doilea copil spun doar de telefonul uitat de mine în frigider!!! (noroc că deschid destul de des acel obiect). Sau introdus de copila din dotare în : dulapul cu haine sau mașina de spălat. Reamintesc că de obicei (din păcate) telefonul meu stă pe silent, deci șanse să fie găsit…cam mici.

Dar cea mai cea boacănă cu telefonul mobil este cea de acum 2 zile. Mi se trage tot de la copii, zic eu! Ca să mă disculp, dar, dacă aș fi fost și eu o persoană cât de cât mai organizată sau dacă aș fi avut și eu o relație mai frumoasă cu aceste obiecte, cu siguranță nu mi s-ar fi întâmplat. Ei bine; acum două zile, telefonul mobil mi-a căzut in toaletă!!! Mai grav este că nu eu am fost cea care și-a dat seama și l-a găsit ci soțul – după 2 ore, timp în care s-a murat suficient!!!

Era seară, și eu mă chinuiam să bag copila din dotare în casă, copilă care deși afară se lăsa noaptea, tot trăgea spre parc și nu spre casă, iar tertipurile mele și ale lui Arthur nu funcționau de nicio culoare! Telefonul meu drag, la care eu vorbisem în timpul plimbării, mi se descărcase fix în mijlocul conversației, așa că îl băgasem – descărcat, mort cum era – în buzunarul din spate de la blugi cu gândul să trimit un mesaj persoanei când ajung acasă să nu își închipuie că am închis intenționat sau altceva.

Ca de obicei însă, când sunt cu ei, nu am timp de nimic. Dacă nu ne jucăm, trebuie să fug repede să fac ceva de mâncare, de aranjat, de strâns, etc. sau să îi împac pe ei sau să fac ceva pentru unul din ei… Deși aveam intenția de când am ajuns „să nu uit să pun telefonul la încărcat”, ei bine abia după 2 ore de când am intrat în casă și ne-am liniștit și noi ….cu spălat, mâncat, pregătit haine, etc. am dat să caut telefonul….peste tot! Numai că nici urmă de telefon. Numai bine că atunci intră în casă și consortul pe care îl anunț disperată că am pierdut sigur telefonul și dacă poate să meargă el să îl caute….

Unde ? pfff….păi cam pe unde am umblat eu! Evident, primesc … un refuz!!!….și după câteva secunde ( în care eu mă arătam supărată pe el că nu dorește să mă ajute) mă cheamă să îmi arate telefonul…:(  😦  îl găsise și uite că nu fusese nevoit să bată străzile la 10 nopatea (bine că nu s-a mai dus, altfel la tot necazul meu cu telefonul se mai adăuga și rușinea că l-am trimis după cai verzi pe pereți).

Ei bine, m-a liniștit un pic întâmplarea asta, ce pot să zic! Tot cu telefonul în mână (vorba vine, v-am povestit eu cum stă treaba la noi), tot cu tentația sub nas, tot, tot…nu se putea! Ia așa ne mai aducem și noi aminte cum era viața înainte de Smartphoane! 🙂

Voi ce fel de relație aveți cu telefonul mobil ? Ați pățit chestii de-astea ciudate cu pierdut, uitat în cele mai bizare locuri sau căzut, spart, făcut praf ?

Vă mulțumesc că îmi sunteți alături! Vă aștept pe Facebook, mamide2 !

Credit foto : printreranduri.eu și lifewire.com