Noi și vecinii de bloc

Eu stau la bloc! Un bloc mare cu 11 etaje și multe apartamente pe nivel !

Îmi place blocul meu pentru că e foarte aproape de parc, într-o zonă liniștită ! Pentru că e curat și nou ! Pentru că are o curte interioară pazită în care copiii se pot juca în voie, nestingheriți și după o anumită vârstă, chiar nesupravegheați! Îmi place că e liniște și că vecinii sunt oameni de treabă.

Sper că și ei ne consideră pe noi de treabă! Dar nu sunt chiar sigură….de fapt, mă îndoiesc teribil…

Deunăzi am nimerit în lift cu vecinul de palier, un băiat simpatic. Am avut loc cu toții (avem un lift destul de mare) deși noi aveam și o tricicletă și o trotinetă. Schimburi de amabilități în fața liftului și în lift, ca între vecini de treabă. În lift, copii, care intră întotdeauna primii, pentru că ei sunt dornici să ajungă primii oriunde, încep vânzoleala: de fapt doar copilul mic, pentru că își dă seama că a intrat în lift și nu a apăsat pe buton, numai că e prea departe de buton!! Panică!!! Ușile dau să se închidă, disperarea crește vertiginos, copilul calcă peste tot ce îi iese în cale : picioare, trotinetă, bagaje ca să ajungă la panoul de comandă al liftului. Cade. Se ridică. Iar cade. Frate-su o ceartă că îi dă peste trotinetă. Vociferează. Ajunge. Butonul (nu cel care trebuie) e apăsat. Vin scuzele de rigoare din partea mea. Și pentru asta. Și pentru gălăgia pe care bănuiesc eu că o aude mereu – el, vecinul.

Vecinul , băiat simpatic, zâmbește îngăduitor (e tânăr, fără copii, și cred, fără nevastă) și mă asigură nu îl deranjăm (reamintesc că nu stăm perete în perete). Eu, răsuflu în inima mea, ușurată. Apoi continuă : „Nu vă aud decât când intrați sau când ieșiți; sau când stați în living”. Liniștea mea e zdruncinată! Toată viața noastră se desfășoară în living sau între plecări și sosiri. În dormitor nu stăm decât cele câteva ore când dormim și de obicei în somn facem liniște (cel puțin așa zic eu). Ne despărțim cordial. El intră deja în casă deși stă mult mai departe de lift. Eu stau lângă lift dar,… în fața ușii… trebuie să îi informăm și pe ceilalți vecini (cu care nu ne-am întâlnit în lift) că am sosit.

Aseară târziu ….pe la 10, am ajuns acasa din peregrinări. Vecinii noștri au aflat și ei că am ajuns acasă. De fapt de fiecare dată când plecăm sau când ne întoarcem, ei știu (ai văzut că mi s-a și confirmat). Nu îmi doresc neapărat să îi anunț, mă gândesc că nu îi intereseaza astfel de lucruri. Dar, se pare ca ai mei copii nu sunt de aceeași părere. Pe ei îi apucă vorbitul sau dupa caz, țipatul chiar în fața ușii, în liniștea culoarului. De fiecare dată au ceva de împartit, de luat, de uitat, de întors, de dorit! Ceva ce nu pot/ nu li se dă fix atunci și evident reclamă din toate forțele!

Fiica mea e foarte organizata! Ea știe deja la 1 an și 5 luni că atunci când iese pe ușă sau când intră trebuie să deschidă/ închidă ușa. Pentru această acțiune are nevoie de chei, pe care dacă nu le primește din start, din neglijența părinților, le cere. Se poate întâmpla ca parinții, preocupați cu alte treburi să aibă o scăpare și să nu îi ofere cheile, atunci acestea sunt cerute insistent. Daca nici atunci aceștia nu realizează, disperarea crește și se transformă în țipăt. Evident, prin țipăt, sunetele „che”, „che” ( care înseamna „chei”) tind să fie și mai distorisonate ! Dar, ne prindem de problemă și ….o rezolvăm! Nu fără să afle și vecinii despre….

Cheile odată ajunse în mânuța ei, dacă nu sunt introduse și scoase de cel puțin 4- 5 ori din broască, de către ea (nu de adultul însoțitor) , se pornește iar avalanșa de sunete!! Dacă avem noroc și intrăm/ ieșim fără prea mare tam-tam în casă, sigur în hol începe scandalul pentru dezbrăcat sau descălțat… atunci când realizează că rămânem în casă. Niciodată nu e suficient timpul petrecut afară. Dacă și acest aspect se rezolvă ușor, sigur începe o mică discuție între frați.

Dicuție, am spus ? Da!! La noi în casă se discută mult! Mult, tare și mai ales în contradictoriu. Nu, nu țipăm. Nici nu ne certăm, nici vorbă. Noi, doar vorbim un pic mai tare. Toți patru. Nu știu cum se face că fiecare membru al acestei familii, indiferent de sex ori vârstă are ceva de spus. Întotdeauna. Și își susține ideile până în pânzele albe, sau măcar până mai intervine o a treia, patra persoană în „discuție” pentru a aplana punctele de vedere. Dar, între timp, probabil că și vecinii află despre ce este vorba, cine ce a zis, cine a renunțat, cine a fost mai abil și alte chestii de strategii în „discuții”.

Cred totuși că vecinii noștri sunt oameni tare de treabă căci nu ne-au deranjat nicodată din „discuțiile” noastre, nici nu ne-au bătut vreodată în uși ori pereți, nici nu ne-au aruncat priviri cu subînțeles când ne-am întâlnit. Dimpotrivă, de fiecare dată s-au arătat foarte drăguți, zâmbitori și amabili. Așa vecini să tot ai! (Așa, ca vecinii noștri, nu ca noi pentru vecini!) La voi, cum e ?

Vă mulțumesc că îmi sunteți alături! Și dacă nu e prea mult, dați un like paginii de Facebook, mamide2 !

Crdit foto : http://nwpocatello.org/news-2/being-a-good-neighbor-works/