Îmi place să văd ce e frumos în viață deși am momentele mele (mari) de cădere, multe și grele. Dar cumva mintea parcă e programată să nu păstreze peste timp decât lucrurile frumoase și bune. Mi-s dragi copiii foarte mult, cu gingășia lor, cu vocea lor mică și puritatea lor de care mi-e dor și drag și care mă mișcă până la lacrimi. Mi-s dragi bătrânii, pe care îi privesc cu admirație și dragoste, îmi plac chipurile lor brăzdate de riduri adânci și mâinile uscate și noduroase. Îmi plac poveștile lor din alte vremuri și atmosfera pe care o creează în jurul lor.

Acum 11 ani, nu mă așteptam să plece tataie, deși era „în etate” cum îi plăcea lui să spună și „am trăit mai mult decât toți ai mei, frați, părinți, cât să mai trăiesc?”… Mă liniștea dar mă și uimea pacea cu care își aștepta sfârșitul; era o împăcare cu lumea de aici și de dincolo. Nu, nu era un om evlavios, dimpotrivă, niciodată nu mergea la biserică și bărbații care făceau asta erau cam … efeminați din punctul lui de vedere – „biserica e pentru muieri”. Dar nu se așeza niciodată la masă fără să își facă semnul crucii, la fel și înainte de culcare. Atât. Sfânta Cruce și un Doamne ajută.

După plecare a intrat pentru mine în galeria îngerilor, de unde își face rolul lui de ocrotitor și către care îmi îndrept rugăciunile în momentele de cumpănă. Mamaie a plecat la 11 ani după el. EL nu a apucat să își cunoască nici un strănepot….și s-a dus singur, într-o clipă dar era împăcat și liniștit. Ea, s-a bucurat un pic de strănepoți, i-a cunoscut, i-a așteptat, sufletul i-a zâmbit când s-au așezat lângă ea, mâinile lor s-au întâlnit! Și s-a dus înconjurată de copii, nepoți și strănepoți. Împăcarea ei a venit ulterior, prin binecuvântarea de a fi însoțită de toți cei pe care îi aștepta cuminte.

Și liniștea a coborât din nou peste noi.

Cum ar trebui să fie integrați și pregătiți copiii pentru aceste momente, Otilia Mantelers a avut bunătatea să ne răspundă :

  • Care este vârsta la care un copil poate înţelege fenomenul acesta al morţii fără a suferi trauma?

Încă de la vârsta de 3 ani, copilul începe să înțeleagă despre moarte, fiindcă îi apare sentimentul că totul are un început și un sfârșit. Însă dacă cineva din familie moare la o vârsta a copilului mai fragedă, atunci i se poate spune în acel moment că mătușa sau bunicul a murit și că o să îl iubim mereu. Moartea este o traumă, așa cum mulți spun că și nașterea este o traumă, însă atunci când traumele sunt suferite alături de cineva care ne aude și ne înțelege, ele se vindecă. Astfel, dacă copilul nostru suferă că cineva drag a murit, el are nevoie să plângă toată această pierdere alături de noi, înconjurat de ascultarea noastră.

colaj2

  • Cum poate fi pregătit un copil pentru un astfel de eveniment ?

Încă din momentele în care îi apar primele întrebări legate de moarte, noi îi putem explica fenomenul morții arătându-i un gândăcel care a murit, o frunză veștejită, un copac bătrân care e lipsit de vlagă etc. Dacă însă cineva apropiat este pe moarte, atunci îi povestim despre persoana dragă și că e foarte probabil ca ea să moară în curând. Atunci când avem discuțiile despre moarte cu copilul important e să creăm un spațiu de siguranță în care el să pună toate întrebările pe care le poate gândi, iar noi îi vom răspunde sincer, tot ce credem noi despre moarte, atât despre partea fizică a corpului, cât și despre partea spirituală în care noi credem.

  • E mai bine să îi vorbim copilului despre acest fenomen fără a exista neapărat un „prilej” ?

Da, subiectul morții va apărea oricum la copii, o dată cu realizarea spontană că fiecare ființă are un început și un sfârșit. El va simți teamă față de moarte, fiindcă ea este ceva necunoscut. Fetița mea mijlocie a avut în jurul vârstei de 2 ani și jumătate o perioadă de 6 luni în care plângea o dată pe săptămână că îi era frică că eu voi muri, iar ea va rămâne singură. Iar eu rămâneam cu ea în mașină și o ascultam cum plângea, reasigurând-o că voi avea grijă de ea și că nu plec de lângă ea până nu îmi termin treaba pe pământ, așa cum spunea Françoise Dolto să le povestim copiilor despre moarte. Acest plâns a ajutat-o imens să depășească o parte din teama de moarte și să știe că ea poate vorbi cu părinții despre orice subiect, oricât de dureros ar fi el. De asemenea, atunci când copilul plânge cu părintele despre subiectul morții, se creează o puternică legătură că suntem împreună și la bine, și la rău.

  • E de preferat să folosim asemănări din ciclul naturii de ex. o plantă care răsare, creşte, înfloreşte, face rod, apoi îmbătâneşte şi moare? Sau e mai bine să spunem poveşti ?

Da, Laura, este foarte bine să folosim comparații cu ce se întâmplă în natură, deoarece și ființa umană e parte din natură. Eu personal aleg să nu folosesc prea multe metafore legate de moarte, fiindcă aș vrea ca copilul să nu fie confuz legat de acest eveniment al vieții. E important să realizăm noi, părinții că moartea nu trebuie să fie un subiect tabu, că este la fel de important ca discuțiile despre sexualitate. De asemenea, recomand să ne revedem și noi trecutul cu pierderile celor dragi pe care cu siguranță nu le-am procesat și integrat așa cum aveam nevoie. Acest lucru s-a întâmplat fiindcă nici părinții noștri nu au primit suport emoțional în momentele de pierdere și de aceea nu au știut cum să ni-l ofere nici nouă.

  • Ce le răspundem la întrebarea ce e dincolo de moarte? Ne transformam în îngeri, etc…. Ce efect pot avea astfel de poveşti aspura psihicului unui copil ?

La această întrebare cel mai cinstit este să le răspundem copiilor ce cred majoritatea oamenilor din diferite religii ale lumii (creștină, buddhism, hindusă, islamică etc) legat de fenomenul morții. Și apoi să le spunem în ce credem noi, părinții lui. Dacă părinții au păreri diferite, este important să îi spunem copilului ce crede mami și ce crede tati. Iar dacă ne întreabă în ce să cred eu, noi îi putem spune că el va ști foarte bine atunci când e momentul în ce să creadă. Această credință spirituală va ieși la suprafață în el.

  • Ce efecte poate lăsa moartea /participarea la înmormântare asupra copilului ? Cum diminuăm sau integrăm noi acest efecte în cotidian?

Pierderea umană trebuie plânsă și jelită, așa cum ai descris tu atât de frumos în începutul articolului. Nu trebuie să ferim copilul de sentimentul pierderii, fiindcă nu există ființă umană care să nu piardă pe cineva drag! Participarea la înmormântare mi se pare și mie un eveniment natural, însă cred că trebuie lăsată la latitudinea părintelui, dacă își ia copilul sau nu. Dacă copilul are vârsta mai mare de 4 ani, el poate fi consultat dacă vrea să meargă sau nu, atunci când persoana care a murit este apropiată. Dacă nu e o persoană apropiată, atunci probabil că nu e cazul să meargă la înmormântare. Atunci când copilul merge la o înmormântare, e bine să luăm cu noi un adult (bona, sau un prieten de familie) care nu are legătură cu decedatul, pentru a avea timp de joacă cu copilul. La orice înmormântare, încărcătura emoțională este mare, așa încât copiii se vor retrage la un moment dat din tradiții și ceremonie pentru a se juca, ceea ce este natural și benefic. De aceea ei au nevoie de o persoană care să fie acolo doar pentru ei, în aceste momente în care noi, părinții plângem și ne doare că am pierdut pe cineva drag.

Ce aș mai spune, Laura, este că poate un copil nu va plânge imediat la auzul veștii că cineva drag a murit, Poate nu va plânge nici la înmormântare. Însă teama de moarte este una puternică care nu îi va da pace așa ușor, iar el va căuta pretexte să plângă mai târziu. Spre exemplu, va plânge că nu vrea să își facă tema sau că nu îi plac pantalonii pe care trebuie să îi îmbrace. E important să fim atenți (dacă putem, desigur, considerând durerea pe care o simțim și noi) la aceste momente de plâns pentru motive “puerile” ale copiilor, fiindcă ele sunt doar regizări ale creierului lor de a elibera și ei teama și pierderea. Ceea ce vom observa însă, este că atâta timp cât noi suntem copleșiți de pierdere, copiii noștri își vor pune durerile lor emoționale „on hold” până în momentele în care noi vom fi disponibili să îi ascultăm și pe ei.

colaj1

  • Ce am greşit eu în abordarea mea ? Sau am greşit ceva ? L-a ajutat pe fiul meu să nu fie afectat faptul că era destul de mare și că nu era atât de apropiat de ea?

Laura, nu ai greșit cu nimic! L-ai pregătit pe Arthur pentru moartea bunicii cu 5 săptămâni înainte, mintea lui a avut timp să se obișnuiască cu ea. Subconștient, el a știut că tu vei avea nevoie de mai multă susținere inițial și a fost puternic și matur pentru tine, ceea ce arată multă empatie și un copil care te iubește și știe să fie alături! Cu siguranță vârsta lui de 8 ani l-a ajutat să înțeleagă că tu vei avea nevoie de sprijin, iar faptul că nu era foarte-foarte apropiat de ea poate că a dus la un sentiment al pierderii mai ușor. Însă el suferă cu siguranță pentru pierderea ta, iar teama de moarte este cu siguranță prezentă și la el în relație cu tine, cu tati și cu sine, deoarece tocmai a asistat la fenomenul morții. Așa cum am scris mai devreme, Arthur va avea nevoie să observați la el momentele de furie sau de tristețe pentru diferite motive, nu neapărat legate de moarte și să îi ascultați descărcările emoționale, dacă este posibil. În plus, jocurile de-a împușcatul și de-a moartea sunt tare importante, fiindcă în aceste jocuri el experimentează cum e să nu mai miști pentru câteva secunde. În aceste jocuri el va alege cât timp cineva e mort și care e momentul în care învie. E un joc terapeutic și îl recomand, fiindcă mulți părinți îl interzic.

Îți mulțumesc că ai povestit cu mine despre un subiect atât de delicat, Laura! Admir tare mult felul natural în care privești moartea și îmi doresc să răspândim această abordare în mijlocul a multor oameni!

Mulțumesc Otilia! Ești o minune de om!

Vă mulțumesc că îmi sunteți alături! Știți cum se zice, sharing is caring ! Like paginii de Facebook, mamide2 !

Publicités
Posted by:lauragherghe29

4 replies on “Despre fenomenul morţii și copii – am povestit cu Otilia Mantelers

  1. Copiii, ca și noi, privim diferit moartea în funcție de legătura emoțională cu persoana decedată. Si se comportă diferit. Unii se închid în ei. Alții acceptă îmbrățișările celor apropiați. Mai există o categorie. Sunt cei care au pierdut persoana cu care se sfătuiau în cea mai pură sinceritate. Ei își vor masca durerea. Copii și adulți.

    Atunci când bunicii rămân fără ață pe fuiorul vieții aveți grijă de nepoții / nepoatele care erau cel mai atașați de ei. Sunt familii în care bunicii suplinesc cu înțelepciune lipsa de atenție a părinților ocupați cu job-urile. In aceste cazuri, le puteți spune ce vreți voi despre moarte dar dacă nu reușiți să le recâștigați încrederea ruptura poate fi iremediabilă.

    J'aime

    1. Nimeni nu poate trai ori simti in locul altuia. Dar e foarte important ca cei mici sa simta in parinti/bunici un sprijin si sa li se creeze acel mediu de siguranta. In momentul in care copilul este crescut in constiinta finalitatii celor dragi si a impacarii cu acest sfarsit, acesta cred ca va gasi in el resursele necesare de aface fata momentului, tocmai prin sadirea acestei filosofii de viata. Dar durerea nu ti-o poate lua nimeni, iar jelirea are rolul ei de catharsis in tot procesul vindecarii. Si da, cei ramasi trebuie sa stie cum sa fie aproape! Uneori, momentele grele, pot fi prilejuri nesperate de reconciliere familiala ori de reorientare personala.

      J'aime

  2. Pentru unii copii moartea e frica de necunoscut, pentru altii impotenta de a o controla, altii inglobeaza dificil notiuni abstracte, altii trec prin mai multe faze. Nu cred ca e la fel pentru toti copiii.
    In plus, sunt mult mai aplicati decat noi si atunci cand vor sa stie ce se intampla dupa moarte, rareori cauta spirit, magie, suflet. Eu cred ca, deseori, cauta ceva concret ca sa poata defini in baza a ceea ce cunosc, concretul, ceva ce nu cunosc, abstractul. Multi vor sa stie clar: voi fi o stea? Un inger?
    Am observat ca, in caz ca le dai mai multe variante (doua, nu zece), multi te intreaba pe tine care e cea in mod sigur corecta, ce vor fi, ce vom fi dupa moarte, nu vor sa aleaga ei, au nevoie de definirea conceptului inca si accepta orice „definitie” le-ai da.

    J'aime

    1. Exact cum spui Liliana, copiii sunt diferiți. Până pe la 6-7 ani gândirea lor este concretă de unde și nevoia pentru noțiuni/elemente din lumea reală, cunoscuta. De multe ori insa răspunsurile pot fi ghidate chiar de ei și așa cum spune Otilia, fiecare mai devreme sau mai târziu de va îndrepta spre ceea ce îi este apropiat formării și sufletului lui. Nimic nu trebuie nici forțat nici ascuns nici condimentat.

      J'aime

Lasati un comentariu

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s