-« Bună Laura. Liviana Tane sunt. «  Se aude o voce zglobie și foarte naturala la telefon ca și când am fi fost cele mai bune prietene. Instant îmi urcă inima în gât și bâlbâi și eu un « Bună Liviana », gâtuit și fără vlagă. Liviana? That Liviana ? Dar cum ?… Nu am timp să mă dezmeticesc că aud : „Ti-am citit mesajul aseară dar era prea târziu și am zis că nu se face să te sun la ora aia. » Noroc că se întrerupe convorbirea și până restabilim legătura, am timp să-mi pun inima la loc cât de cât și să încerc să schimb acea primă impresie.

Un telefon magic primit acum vreo două săptămâni.

Pe ea, pe Liviana, am cunoscut-o la o reuniune DTP. Și de atunci m-am tot gândit cum să fac să o revăd. Simțeam cumva că simpla întâlnire cu ea m-ar ajuta să mă recentrez, eu în mine…să-mi regăsesc Eul. Așadar într-o seară îmi fac curaj și îi scriu….puțin și prost, dar măcar am curaj să o fac (din spatele laptopului, știu J). Evident, m-aș fi bucurat enorm să-mi citească mesajul și să îmi răspundă dar nu îmi faceam prea mari iluzii, numai că minunea s-a întâmplat mult mai repede și nesperat de bine!!

1_12-schrijven-met-veer
Enter a captionsursa foto

E duminică dimineața, înnorat și cam friguț, mai ales pentru luna mai. Taxiul zboară șubred pe străzi….toate taxiurile bucureștene tremură și scârție din toate piulițele dar nici nu e de mirare cu așa drumuri și așa șoferi. Sau așa am eu bafta de taximetriști vitezomani și cu stil de condus nervos. Simt cum mă cuprinde amețeala și starea de vomă. Scot telefonul și scriu repede 2 mesaje, apoi sun. Ajungem în zona Floreasca, taximetristul mă întreabă unde anume. Îi spun strada din nou, mormăie ceva…. îi spun că nu știu exact unde e, să bage pe gps….nu înțeleg ce zice pentru că sunt într-o conversație telefonică care mă bulversează. Dar ajungem rapid.

Curtea micuță e ascunsă de verdeață. Mă înfior un pic în răcoarea dimineții când cobor din taxi, dar îmi place senzația asta, parcă mă trezește la viață. Mă strâng în mine, sun și pătrund în curtea umbrită. Liniștea mă învăluie plăcut ca într-o mantie. Timpul pe care îl petrec încheind convorbirea telefonică îmi prelungește șederea în curte, ceea ce îmi dă o stare de mult bine, mă încarcă pozitiv. Mă relaxez, dacă mă doare, am unde să îmi găsesc refugiul.
Suntem​ 5. O știu doar pe una dintre fete. Mă bucur că suntem doar 5 dar mă și tem un pic. …dacă suntem doar 5 e clar că și vocea mea va fi auzita azi. Îmi doresc, dar mi-e frică, mi-e al naibii de frică… de eșec, de judecată, de verdict. Fetele sporovăiesc vesele, se cunosc sau își leagă repede prietenii. M-ajută mult naturalețea asta a lor și îmi împing în plan secundar temerile mele personale.

După ce ne cunoaștem mai bine și ne bucurăm una de chipul și scurta poveste a celeilalte, Liviana spune scurt : « Scrieți un text! Aveți 10 minute.” Nimic altceva. Atât. Cum să concentrezi tot universul într-un singur subiect? Care să fie acela? Există vreo preferință? Care să fie alegerea bună? Cum să fie scris ? Jovial? Sarcastic ? Tenebros ? O excitație subtilă îmi urcă pe șira spinării și îmi paralizează mintea, lăsându-mi doar simțurile active  ! Wow! Ce început!! Foaia albă se încăpățânează să rămână goală timp de câteva zeci de secunde, poate chiar minute, în timp ce lângă mine stiloul Oanei aleargă sprințar. Pe altă foaie se aud ștersături și poticneli. La mine, …. o inimioară se conturează timid. Flori și chipuri de oameni i se alătură pe parcursul cursului, la fiecare moment de… »răscruce ».

Gândurile fug răzlețite și sub frunte nu mai rămâne decât ciripitul păsărelelor din curtea interioară și răcoarea dimineții.  Cafeaua din ceașca neagră de pe masă zâmbește

scrisul-de-mana-820x300
scrisul de mână/radiocluj.ro

Liviana țese puzzeluri perfecte cu o lejeritate de invidiat din textele imperfecte ca un demiurg al cuvintelor: paragrafe întregi sunt strămutate, fraze tăiate, timpuri schimbate, adjectivele sunt înlăturate, adverbele redundante. Verbul devine prezent și-i acum. Dorința se naște, povestea începe să prindă contur, firav, șchiopătat dar parcă un pic mai curat. „Scrieți un text”, așa a început și la final, ne petrece cu același refren repetat  « Scrieți! Scrieți!” îndemn ce palpită timid sub fruntea plecată și parcă o fereastră se deschide încet … înspre « eu »     .

Vă mulțumesc că îmi sunteți alături! Știți cum se zice, sharing is caring ! Like paginii de Facebook, mamide2 !

Publicités
Posted by:lauragherghe29

Lasati un comentariu

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s