Clipa prezentă-i tot ce vreau, nostalgică-s după trecut, dor simt cum îmi va fi deja de viitor

Mi-e drag și dor de orice timp alături de copii, trecut, prezent ori viitor!

 

Ajung din întâmplare zilele trecute printr-o zonă a parcului pe care o frecventam mai ales când erau copiii foarte mici. De fapt, această parte a parcului este preferată de către mămicile cu bebeluși pentru liniștea pe care o oferă și pentru verdeață. E o zonă de alei umbrite, pajiști cu iarbă frumoasă și o fântână arteziană, departe de spațiile de joacă cu topogane, leagăne, balansoare, pânze de păianjen, căsuțe, mașinuțe sau alte atracții dătătoare de bună dispoziție pentru copii.

După o tură de parc mare cu bicicleta cu Arthur, în parcul de lângă noi, mă hotărăsc brusc să o iau în stânga și îi strig din urmă : „Eu o iau pe aici”. Scopul meu e să mai lungesc un pic plimbarea. La fel ca și atunci când mă plimbam cu Amyra (și cu Arthur, numai că de atunci au trecut parcă prea mulți ani) și acum, pe băncile așezate strategic la umbra copacilor poposesc mămici cu landouri sau cărucioare în care se odihnesc liniștiți bebelușii. E atâta liniște și pace în aceste mămici și pruncii lor !! Atât de multă bucurie simplă și împăcare!! Nici un zgomot străin ori strident nu tulbură această comuniune. Ici-acolo se aud murmure, șoapte, gângureli de dragoste. Iar din copaci păsărelele întregesc atmosfera de poveste.

Mă opresc fără să-mi dau seama în dreptul unei mămici care își poartă bebelușul în sistem de purtare. A ieșit de pe alei, și s-a așezat pe iarbă în mijlocul unei pajiști dintre alei. Bebelușul mic de tot, firav și frumos ca un adonis e cufundat în lumea viselor cu nasul la pieptul mamei lui. Îmi ridic privirea de la copil spre fața mamei, atât de tânără și de curată, nefardată, liniștită, citind un articol pe telefon. Îmi rotesc privirea spre aleea pe care mă oprisem și pe banca din apropiere văd o altă mămică veghind liniștită lângă landoul copilului. Are în mână o carte. Privirea îi scapă din când în când din carte către landou.

Brusc, mi se umplu ochii de lacrimi de drag și dor. Deși Amyra nu are decât 1 an și 5 luni mi se par atât de îndepărtate vremurile când o țineam și eu așa la pieptul meu, când mi se lipea de suflet, și respiram la unison.

Arthur vine din urmă și mă scoate din visare: „Hai mama odată!” … îl învălui în toată dragostea mea și zâmbesc. Când o fi crescut așa mare ? Nu încerc să-i îl transpun în starea mea. El e aici și acum. E prezent, e agil și plin de viață și  nu prea înțelege felul meu de a mă raporta la amintiri, oameni și natură. De multe ori mi s-a întâmplat să doresc să împărtășesc cu el această stare de reverie, de pace și bucurie pe mi-o dă mie natura și faptul de a rememora anumite momente din viață. Replica lui, plină de gingășie odată a fost „da, mami dar știi eu nu prea sunt obișnuit așa, nu am crescut în natură ca tine”…

Ne reluăm drumul dar mintea îmi rămâne acolo, la mămicile liniștite de pe alei. Mi-e dor și parcă greu!!

E drept însă că perioada mea de liniște cu tine, Amyra, a fost destul de scurtă. Ai ținut cu tot dinadinsul să fii prezentă din primele clipe de viață, să îmi zâmbești de fiecare dată când mă aplecam deasupra ta, cu toată fața; să gângurești, să vrei să apuci și să tragi; să cuprinzi cu privirea, apoi cu limba tot universul ce ți se desfăcea în față.

 

• De la 4 luni și jumătate ai făcut primii pași…pe spate! Așa ai reușit să cazi din pat atunci când nu știai nici măcar în fund să stai. Și, din mijlocul patului, te-ai împins în cap și picioare, așa așezată pe spate cum erai, până s-a terminat patul.
• Apoi, de la 5 luni și-un pic te-ai ridicat în funduleț; era frumos să vezi lumea și din altă poziție. Te încânta să ne privești în față, la fel ca noi.
• De pe la 6 luni jumate nu ai mai rezistat și ai plecat în cercetare…în patru labe. N-aveai viteză tu prea mare (ca fratele tău, el a rămas campion viteză la mersul în patru labe) dar aveai o curiozitate de nestăvilit. Nici un colțișor nu scăpa atenției tale și mai ales papilelor gustative. Nu înțeleg nici acum cum de puteai să bagi în gurița ta fragedă și curată tot ce întâlneai în cale….dar erai fascinată. Era modul tău de a cunoaște lumea înconjurătoare.
• La 9 luni, ai trecut la nivelul superior. Pesemne, băgasei tu de seamă că noi, toți ceilalți, nu utilizăm și mâinile la mers așa că te-ai ridicat…și așa ai rămas! În picioare! cu ambele mâini ridicate….spre durerea mea de spate, din păcate.
• Dar, nu m-ai chinuit prea mult! La 11 luni ai pornit singură în plimbare și de atunci…nimic nu ți-a mai stat în cale. Oriunde-ai vrut, tu ai ajuns, nici un colț nu a rămas ascuns privirii tale iscoditoare.
• Ai reușit cam tot să faci, tot ce pe ceilați îi vedeai și jur, că fără ajutor. După un an, pe scaun la bucătărie te urcai…aveai tu o tehnică specială: îl luai în brațe și apoi te aruncai pe el cu totul, cu burtica ta cea mică și, împingându-te în vârful picioarelor și ținându-te de cealaltă parte a scaunului îți ridicai pampersul sus. Trebuie clar să recunosc, că ești sportivă mare! Eu n-am atâta forță în picioare și nici în mâini ori abdomen! Dar, tu…. Ești foarte tare!! Și nu te-am ajutat deloc, un pic de milă îmi era de burta ta, e drept, dar cum m-apropiam un pic, te chinuiai mai abitir și țup te ridicai în șa! Porbabil, tu credeai că eu încerc de fapt jos să te dau, așa că iute alegeai mai repejor sus să te sui.
• N-a fost deloc o mare surpriză când pe la 1 an și un pic, pe scară în pat la Arthur te-am găsit! Mi-ai dat emoții, recunosc…. Și am încremenit! Prea bine n-am știut cum să fac, căci, ca și cu scaunul, cum mă vedeai că vin spre tine, țipai un pic de bucurie și te-avânai mai abitir să urci! Deci, te-am asigurat, că-i bine, că stau doar lângă tine! Ca să te prind în caz că scapi piciorul de pe treaptă!
• Acum la 1 an și 5 luni, ai învățat să și cobori (dar scara eu tot nu ți-o las la îndemână, deși prudentă știu că ești). Și urci de pe scaun, pe mobilă, apoi cobori! Stingi becul ori îl aprinzi, deschizi chiar ușa, o închizi, faci și curat când vrei, te speli pe mâini și te descurci să îți iei și prosopul de sus ca să te ștergi, știi unde-i focul și n-atingi; arunci la coș, iei cratița să îți faci laptele pentru culcare; te pui pe pat și îți așezi cu grija perna, apoi îți tragi și plapuma! Ești dulce tare! De te-ai și culca ….. dar asta e pentru cei care treabă prea multă n-au!

 

Cam repede-ai crescut Amyra!! Dar nu mă plâng deloc! Și dacă am ochii înlăcrimați nu-i că regret ceva! Mi-e drag de tine! Atât ! Mi-e drag și dor de pielea ta de bebeluș, de felul cum zâmbeai și fața ți se lumina când mă zăreai!

„Hei mama, pot acum să urc la prietenul meu ?” „Poți dragul meu! Dă-mi un pupic! O oră e OK (chiar dacă știu că va fi mai mult :)).”

Stau și-l privesc cum pleacă liber! Nici treabă nu mai are acum cu mine! Când mă gândesc cum se-agăța acum ceva ani de mine…. Mi-e drag și dor de vremea când bebeluși erau copiii mei, dar uite, când privesc la ei, ce mari și frumoși au crescut, mi-e drag de ei acum, aici și-aș prelungi clipa prezentă și n-aș întoarce deloc timpul înapoi!

Vă mulțumesc că îmi sunteți alături! Știți cum se zice, sharing is caring ! Like paginii de Facebook, mamide2 !

credit foto : copilul.ro