Masca de la oglindă

Se trezește buimacă din somn. Mișcă încet pe pernă capul greu și rămâne cu privirea ațintită pe masca agățată de oglindă care îi sporește sentimentul de disconfort. Visase ceva, întortocheat ca de obicei și fără sens. Ceva ce îi lăsase o senzație de greu în tot corpul. Telefonul nu sunase, afară era noapte … încă și de dormit cu siguranță ar fi vrut să mai doarmă. De ce naiba se trezise? Rămâne cu capul cufundat adânc în pernă și se gândește : poate îi e sete. Da, parcă, un pic! Dar nu s-ar da jos din pat. Dar trebuie să meargă și la toaletă. Probabil de-asta se trezise. Se foiește în așternuturi căutând un loc mai rece. Păstrează încă destul de intens gustul fantasmagoric al visului dar amețeala se disipă încet. Se ridică și merge bâjbâit spre baie. Nu aprinde becul. Lumina puternică o deranjează noaptea și niciodată nu o aprinde noaptea. Știe să se descurce pe întuneric, de fapt, lasă întotdeauna ușa de la baie deschisă și o rază transpare dinspre living. Dă drumul la apă și-și spală agale mâinile, zăbovind cu antebrațele pe marginea chiuvetei și capul plecat…

„Ce vis nebun”, își spune împleticindu-se spre bucătărie, unde gustă un pic de apă, nu prea multă ca să nu fie nevoită să se trezească iar. Zâmbește un pic, când pune jos paharul, dându-și seama ce prostie e în capul ei. De fiecare dată face același lucru, nici seara nu bea apă cât are nevoie de teamă să nu se trezească noaptea, nici noaptea nu-și astâmpără setea, din același motiv. Rezultatul? Mereu e însetată și de trezit tot se trezește! Ia paharul din nou și îl bea până la fund. Și chiar ar mai bea unul. Ce sete îi era de fapt! Se uită la telefon. E cinci și jumătate deja ….

Se duce la fereastră, își lipește fruntea de sticla rece și privește luminile răzlețe ale blocului de vizavi. Parcă ar fi ochii suferinzi ai unui bolnav, sau ai unei măști triste…. Se simte protejată, așa învăluită în întuneric ca o într-o mantie nevăzută! Prin geam se aude ciripitul vesel al păsăreleleor! Deschide fereastra și trage adânc în piept aerul răcoros. Nicio mișcare prin prejur, un hămăit se aude în depărtare. Se sprijină cu brațele de balustradă și își aduce aminte de vremurile studenției, când de la etajul 3, aștepta zorile în ciripitul păsărelelor.

Mai trage o dată adânc aer în piept și închide fereastra. Se îndreaptă spre mașina de cafea. Nu are rost să se mai pună în pat acum deși e conștientă că pe la 10 o să-și dorească tare mult să doarmă. Dar răcorea dimineții, veselia vrăbiuțelor, întunericul și amintirile o revigorează complet. Nici urmă de senzație ciudată de la visul acela încurcat. Încearcă să și-l reamintească, dar ca de fiecare dată, revede doar frânturi fără legătură.

Nările palpită în mirosul de cafea. Își ia cana și se așează pe marginea patului. O gură mare de cafea proaspătă și caldă îi inundă tot corpul. Simte cum licoarea pătrunde încet prin toate organele și le trezește la viață. Își ridică privirea și dă din nou cu ochii de masca de la oglindă. E o mască albastră cu pălărie neagră, a lui Charlie Chaplin. Din ea doar ochii sunt decupați și în semi întunericul din cameră aceștia par și mai goi. „Nu știu de ce mai păstrez masca asta ! Nu face decât să mă înfioare de fiecare dată când dau cu ochii de ea.” Se ridică rapid de pe pat, și cu o mână trage masca de la oglindă. Ața legată de ea se prinde de colțul oglinzii și o reține pe loc. Acum masca pare să ascundă ceva. Prin găurile ochilor, depărtate de ramă întunericul devine mai profund. E ca și cum ar fi prins viață și ceva fantomatic și negru încearcă să se ascundă, palpită, se frământă.

Cu-un gest involuntar dă drumul la mască care se lipește din nou de oglindă. Ochii și-au recăpătat goliciunea de hârtie. Nu mai par vii. Doar o tristețe rămâne în loc. „Toți suntem niște măști de hârtie! Reci, goale și triste! Diferă culoarea, textura și forma! Doar negru acela ce prinde contur uneori este viață, palpită, e freamăt și murmur de voci negrăite…. mâine îi găsesc un alt loc”, își spune sorbind din cafeaua fierbinte.

Pentru prima dată de când s-a trezit, își privește în oglindă chipul răvășit de visele nopții. „Hai că nu-i chiar rău”, își zice și deschide laptopul. Perdeaua capătă deja nuanțele albăstrui ale zorilor. Iar masca din colțul onglinzii rămâne doar…mască, albastră și neagră.

Vă mulțumesc că îmi sunteți alături! Știți cum se zice, sharing is caring ! Like paginii de Facebook, mamide2 !