Bilanț la 9 luni

Acum câteva luni, vreo 9, am zis să scriu și eu….ceva mai mult decât o făceam pe Facebook, unde de altfel nici nu prea scriam, doar mai share-uiam lucrurile interesante pentru mine sau arzătoare la momentul respectiv sau poze, chestii mărunte. Nu mi se părea locul potrivit să spun din câte simt, gândesc sau fac. Nevoia asta de scris probabil o aveam totuși de mult în sânge deși nu sunt deloc genul care a ținut vreodată jurnale sau chestii asemănătoare. Dimpotrivă!! Dar sunt genul care vorbește mult „în cap”, de atâta vorbit eu cu mine, am pierdut în adolescență o grămadă de nopți dar de scris nu am avut niciodată curajul să le scriu….toate cele câte le vorbeam în gând.

Nu știu de ce, toamna trecută, la al doilea concediu de creștere copil, ca și cum nu aș fi avut destule de făcut, am zis să fac și pasul acesta și să scriu. Așa că am intrat pe WordPress și mi-am făcut un blog…Cum ? Cum am putut și când am putut, căci prea mult timp la dispoziție nu am avut, nici știință ce-i drept. I-am dat drumul rapid fără să mă informez înainte și fără să mă gândesc cum arată sau ce vreau eu să fac.

Gata, am început să scriu. Și de atunci am tot scris…vreo 150 de articole ! O fi mult, o fi puțin în 9 luni? Nu m-am gândit. Mai mult! Nu am stat nicioadată „să construiesc” un articol astfel încât acesta să corespundă unor reguli Seo care să-l propulseze pe locurile fruntașe. Pentru că am refuzat să fac lucrurile artificial în primul rând : pentru mine scrisul e un lucru atât de intim și de profund încât mi se părea o adevărată profanare matematicizarea ideilor. Iar în al doilea rând, pentru că pur și simplu nu știu cum.

În consecință, în aceste câteva luni de blogging am trăit o mulțime de frustrări, mi-am zis că mă las de nenumărate ori, am suferit când mi-am văzut munca neapreciată. Mi-am zis că nu sunt făcută pentru așa ceva și că nicioadată nu voi reuși să răzbat în lumea aceasta pentru că nu știu cum, pentru că nu am relații, pentru că sunt mult prea timidă, pentru că nu am bani, pentru că de fapt și de drept, în afară de dragul de a scrie și de credința că totuși am ceva de spus, nu am nimic!!

Tentația abandonului, care m-a urmărit toată viața, a fost la fiecare pas, cu fiecare articol scris, muncit, documentat, rupt din somn, din mine, din viața mea și care nu avea ecou! Dezolant și pustiitor acest sentiment al „vorbitului” în gol.  Dar nu știu cum, nu știu de ce (pentru că semnale sau încurajări să nu renunț am avut prea puține) am tot continuat…

scrisul acesta așa din inimă, cu toată ființa mi-a devenit ca un drog iar zilele în care nu reușeam, în care nu reușesc să o fac, să le simt efectiv ca pe niște zile pierdute.

 

Apoi am întâlnit o mână de oameni – bloggeri – foarte faini. Am intrat rapid într-o comunitate pe care nu o bănuiam și la care nici nu visam să acced vreodată. Unii mi-au ajuns direct la suflet, pe alții nu îi cunoșteam și m-am bucurat să îi descopăr. De nenumărate ori m-a bătut gândul să le scriu și să le spun, să le mulțumesc. Atât. Dar apoi am zis să nu fiu penibilă…. Pe unii îi urmăream de la distanță și nu îndrăzneam (nu îndraznesc) să îi perturb cu prezența ori vorbele mele, pe alții am reușit să îi abordez stângaci, timid. Nu am făcut o impresie prea bună sau nu am făcut deloc pentru că mi-a fost prea teamă să deschid gura. Dar nu mi-a fost deloc frică să scot penița și să scriu. Uneori mi-a ieșit așa cum am vrut, alteori mai puțin. Sau așa am avut eu impresia….oricum totul e relativ în lumea ideilor! Mai puțin cifrele!

Așa aveam să aflu…..că cifrele, ele sunt cele care asigură succesul în această lume a bloggingului, că fără ele nimeni nu te bagă în seamă, că fără ele nu se prea poate să fii acolo sus, că ele guvernează totul! Cam trist și descurajant să afli că și lumea srisului e supusă acestor legi profane…. Iar cum lumea cifrelor nu mi-a niciodată prietenă…Ce m-a durut mai tare nu a fost monetizarea care nu a apărut la orizont și nici nu prea avea șanse să apară cu un asemenea management de proiect deficitar ci lipsa feedback-ului din partea marilor jucători dar și din partea celor mai mici ori a comunității. De unde și de ce această tăcere? M-am întrebat adesea, m-am învârtit însă în același cerc : al neîncrederii în forțele proprii al lipsurilor de cunoștințe, de relații, de bani, al fricii de a întreba de teama de ridicol ori de a fi respins, al lipsei unui planning real și corect.

Dar am continuat să scriu (din fericire). Pentru că asta era singurul lucru pe care îl puteam face, singurul care nu îmi era străin, singurul care nu mă judeca și nu îmi îndoia genunchii sub povara mecanicii lui „cât”. Nu știu dacă am făcut-o mai bine ca la început, dar am făcut-o cu intensitate și cu simțire.

Și acum…acum, mi-e teamă să nu pierd acest scris, da, acest scris care nu mi-a adus nimic material, dar mi-a deschis o altă lume fizică și ideatică. Mi-e teamă să nu mă las prinsă în vârtejul lucrurilor cotidiene și să îl scap. Mi-e frică să nu îmi alunece printre degete acum când mi-a devenit atât de drag, atât de aproape, acum când îl doresc zilnic, când îl aștept, când îl vânez sau când îmi dă el târcoale….E greu, e febril, e mâncător de timp și energie dar e și bun și exaltant și dătător de speranță și lumină. Cam asta-i, bilanț la 9 luni, cam cât o sarcină la termen….

Dacă vă plac articolele mamide2, vă aștept cu un like și pe Facebook și dați de veste și altora. Mă înclin!

credit foto : adevarul.ro, ziare.com