“Secretul monstrului” – poveste despre depășirea fricilor prin joc și conectare

Ce ne mai place nouă adulților să facem pe vitejii! Să fim superiori și să ridiculizăm fricile copiilor ! Le spunem acestora că nu au de ce se să se teamă de întuneric, de doctor , de înălțime, sau altele și facem pe eroii, bravăm, le negăm frica sau le-o minimizăm! Prin această atitudine a noastră, nu-i ajutăm deloc pe copii să-și îmblânzească teama și să și-o depășească. Dimpotrivă, nu facem decât să-i frustrăm mai tare și să le scădem stima de sine.

Și apoi să fim serioși, și noi adulții avem o grămadă de temeri, suntem terorizați de o grămadă de frici, care pentru alții pur și simplu nu există sau sunt minime dar pentru noi sunt extrem de reale, exact ca și fricile copiilor noștri. Faptul că altcineva ia în râs fricile noastre sau le minimizează nu ne face deloc să ne simțim confortabili, nici nu ne ajută să ni le depășim. Ba, aș putea spune că adâncesc prăpastia dintre noi și temerea respectivă, sapă la temelia stimei noastre de sine făcându-ne să credem că suntem mai slabi decât alții doar pentru că avem acele temeri.

Cum am putea atunci avea pretenția ca această abordare a problemelor, a temerilor să funcționeze pentru copii dacă nici pentru adulți nu e eficientă?

Și atunci ? Ce putem face pentru a-i ajuta pe copii să-și depășească temerile ? Care e tehnica? Ce tactică putem aborda?

Otilia Mantelers are răspunsul : jocul!!! Pentru că limbajul esențial al copilăriei este joaca, pentru că prin râs și joc poate fi îmblânzit orice monstru oricăt de mare și fioros ar fi el!

Unul dintre mentorii Otiliei, Larry Cohen ne-a făcut bucuria de  a fi în direct vineri seara, pe 9 iunie, la lansarea cărții Otiliei ne-a explicat de ce jocul este atât de important.

JOCUL – e cel mai puternic în a vindeca fricile

Copiii ( și de fapt toți oamenii), în fața temerilor adoptă două atitudini: fie se lasă copleșiți de teamă, fie evită/fug de teamă. În fața unor asemenea atitudini, părinții, fie sunt ei înșiși cuprinși de teamă, fie se înfurie. Teama copiilor ne sperie ori ne înfurie pentru că nu știm cum să gestionăm corect situația.

Nouă, părinților, nu ne e teamă de monștrii de sub pat dar ne e teamă că nu se duc copiii la culcare, spune Larry Cohen

Pentru a-i ajuta pe copii avem nevoie de două lucruri – de empatie și de joc. Jocul ii da putere copilului să treacă peste frici. Adesea, părinții spun că nu au idei, că nu știu cum să inventeze jocuri sau ce anume jocuri pentru a-i ajuta pe copii. Dar nici nu e nevoie să fie prea creativi, spune Larry. Ci, ori de câte ori copilului ii e teamă de ceva sau are vreo problemă cu ceva, pur și simplu putem întreba copilul : “Văd că avem o problema. Hai să ne jucam. Ce joc crezi că putem face?”

Jocul detensionează situațiile și apropie oamenii. Atunci când și părintele și copilul se încăpățânează fiecare pe propria poziție : copilul pe poziția lui de teamă și recul, părintele pe poziția lui de ridiculizare și minimizare a problemei copilului avem de-a face cu o relație de tip frânghia cu un nod. În astfel de situații tensionate,  în care fiecare trage cât mai strâns de capătul lui frânghie, nodul acela se va face tot mai dur. Deci problema, temerea copilului va de veni și mai puternică, și mai dură.

Formula pentru detensionarea nodului este una magică, pe cât de simplă, pe at de la îndemâna părinților, spune Larry Cohen: „începeți cu un zâmbet mare și larg pe față, zâmbet care spune „tu nu ești în pericol”.  Și atunci când părintele cu fața zâmbitoare zice copilului uite avem o problemă, copilul își va schimba atitudinea. Mai ales că părintele va alege să se includă și pe el în această situație : „noi” avem o problemă, nu „tu ai o problemă”. Pentru că atunci când folosim „tu”, copilul se simte arătat cu degetul, pus la zid, judecat iar asta nu ne va ajuta deloc să îmbunătățim situația.

„Secretul monstrului” – Otilia Mantelers

În familia Psicescu, pisoiul Jojo, un băiat tare descurcăreț, simpatic și curajos, căruia îi place plăcinta cu mere, trenulețele dar și cărțile, de ceva vreme se confruntă cu o mare problemă: un monstru urât și verde care nu îl lasă să mai adoarmă căci și-a făcut prostul obicei de a veni în camera lui, imediat ce lumina se stinge și îl tot amenință că o să-l mănânce.

Jojo, refuză deci să mai meargă la culcare!! Iar insistențele și explicațiile părinților nu ajută deloc. Așa că Madame Pisicescu și Monsieur Pisicescu se hotărăsc să ceară ajutor specializat. Ajung la doctor Septimius Severus Abanos, profesor doctor, cu diplome și rezultate excepționale care însă le prescrie o rețetă foarte ciudată zicându-le să o urmeze întocmai dacă vor să aibă rezultate.

Așadar chiar în seara respectivă, deși un pic neîncrezători, părinții se hotărăsc să aplice rețeta prescrisă de doctor și, când Jojo refuză să se culce, tatăl nu mai încearcă să îl convingă că monstrul nu există. Lasă explicațiile deoparte și încearcă să afle mai multe informații de la Jojo: unde e monstrul, ce face, cum arată și ce ar trebui să facă pentru a-l convinge să plece…Jojo, bucuros că în sfârșit părinții lui îi dau crezare, îi răspunde la toate întrebările, și chiar are curajul să propună lupta pentru a-l face pe monstru să dispară.

Ce altceva mai bun au deci de făcut cei trei decât să pornească atacul împotriva monstrului fioros ? Se înarmează cu ce găsesc : tub de fixativ, polonic, mătură și… la atac!!! Luat prin surprindere, mai ales cu asemenea aliați, monstrul dă bir cu fugiții. Nu se mai arată decât dimineața la micul dejun, când fuge repede la baie de sub canapea, de unde se ascunsese, cu teama de a nu-i fi descoperit secretul de către Jojo.

Cum ce secret? Scutecul cu gărgărițe!! Păi credeți că dacă Jojo ar fi știut el de la început că fiorosul monstru verde ce îl amenința în fiecare seară că îl mănâncă, poartă scutec și încă unul cu gărgărițe, i-ar mai fi fost frică de el ? De atunci, lui Jojo nu nu numai că nu i-a mai fost frică de monstru dar chiar au devenit buni prieteni, citindu-i povești înainte de culcare și apărându-l de alți monștri fioroși. Că deh, chiar și monștrii au lighioanele lor de care se sperie!

Noroc cu doctorul Septimius Severus Abanos care cunoștea secretul monstrului și a prescris rețeta magică! Numai că secretul monștrilor nu poate fi aflat de copii singuri, ei au nevoie de părinți în aventura asta. Iar părinții, chiar dacă la început nu văd monștrii, trebuie să aibă încredere în copiii lor !

Iată deci ingredientele necesare pentru a îmblânzi orice temere: empatia și conectarea prin joc și râs!!!

Mulțumim Otilia pentru povestea minunată ! Multă inspirație pentru următoare poveste pe care de-abia o așteptăm!

Citiți povestea împreună cu cei mici! Sigur veîi încântați iar ilustrațiile Liviei Coloji sunt încântătoare!

Dacă vă plac articolele mamide2, vă aștept cu un like și pe Facebook și dați de veste și altora. Mă înclin!