Alăptarea, această minune a naturii. Mămici Pe Tocuri – ediția a IV -a

„Au!! Nu mai pooot!”, urmat de ochi ieșiți din orbite și izbituri în pat, se auzea la noi în casa acum 8 ani și ceva la fiecare început de alăptare. Privirile soțului se ridicau de fiecare dată surprinse, speriate și neputiincioase. Ar fi vrut să zică să mă opresc dacă nu pot, dar nu îndrăznea, pentru că știa/ simțea cât de important este acest lucru pentru mine. Plecasem la drum cu ideea că trebuie să fac totul cât mai bine pentru copilul meu iar a naște natural și a-l alăpta erau printre prioritățile zero. Mi se părea că sunt incompletă și impotentă dacă nu îmi alăptez copilul.

La spital orele de alăptare erau doar momente în care îți vedeai copilul pentru că veneau deja hrăniți cu biberonul

Numai că nimeni nu mă învățase cum să fac asta, cursuri pe vremea aceea nu cred să fi fost prea multe. Eu, una, din păcate nu am participat la nici unul…vreo comunitate a mamelor care alăptează nu știam… facebook-ul era abia la început. Aveam doar puține informații strânse de pe internet și o dorință foarte puternică de a face asta. Nu știu de unde se născuse în mine dorința asta pentru că mama mă alăptase doar până la trei luni și jumătate, așa cum era pe vremea aceea, apoi fiind nevoită să meargă la serviciu, prietene care să aibă copii și să alăpteze nu aveam pe atunci.

La spital, de unde ar fi trebuit să plec învățată sau măcar să știu ce să fac și cum ori la ce să mă aștept, orele de alăptare erau ai degrabă ore în care mamele tinere și stângace aveau prilejul de a-și lua copiii în brațe și…cam atât. Pruncii înfășați erau bine hrăniți cu biberonul cu lapte praf înainte chiar de orele de alăptare. Pentru ca doamnele de la neonatologie să nu fie stresate prea tare!! Așa era cel puțin, la mica maternitate de la spitalul Elias, unde am născut prima dată în 2009. Din păcate, nici la maternitatea privată, 6 ani mai târziu, nu aveam să găsesc o preocupare mai mare pentru alăptare! Noroc că eu eram alta!

Copiii se alăptau din trei în trei ore. Erau ținuți la neonatologie. Nu aveam voie să îi luăm în salon. Dacă veneam între orele de alăptare, fie pentru că doream să îi vedem, fie pentru că am fi dorit să îi arătăm vreunei rude venite în vizită la spital, eram apostrofată, ca și cum mi s-ar fi făcut o mare favoare. Abia în ultima zi de stat în spital, a venit o doamnă care să ne explice cum trebuie să ținem copilul la sân astfel încât acesta să se poată hrăni. Cum trebuie să deschidă gurița și cât din sân trebuie să ia. La cele mai mult dintre noi, copiii adormeau frumos din primele secunde. La altele urlau de se înroșeau. Nimeni însă, din personalul calificat nu avea tragerea de inimă să vină să vadă ce se întâmplă și să dea o mână de ajutor.

Eram lăuză, obosită, depresivă și incapabilă să răspund nevoilor primare ale copilului meu

Am ajuns astfel acasă cu sânii angorjați la maxim și dureri groaznice. Aflasem că trebuie să mă mulg, îmi cumpărasem și pompe (două) de sân. Nimic nu părea să mă ajute. Credeam, ca toate mămicile, că nu am lapte, pentru că nu reușeam să scot din sânii umflați decât câteva picături amărâte de colostru. Ori teoria spunea că la vârsta ceea ar fi trebuit să bea aproximativ 30 de ml.  Alte frustrâri se adăugau deci la neputința mea. Eram lăuză, obosită, depresivă și incapabilă să răspund nevoilor primare ale bebelușului minunat ce poposise în viața mea. Am plâns mult ….de durere și de neputință.

Am insistat cât am putut. Nu am ținut nici un program de alăptare. L-am pus la sân ori de câte ori simțeam că e neliniștit ori că plânge. Era mic și el, mai mic decât media, ieșise din spital cu 2600 grame. Dar era bun, frumos ca un Adonis și blând. Și, cel mai important, m-a susținut!! Pentru că nu i-a plăcut să bea lapte praf, pentru că nu a dorit să bea cu biberonul. Iar eu am insistat cu ce aveam, cu ce era cel mai bun. Am început să ne învățăm unul cu celălalt și treptat, mi-a luat sânul meu plin și mare. Numai că urmele neștiinței mele (și ale lui) erau deja vizibile.

Aveam ragade adânci și sângerânde la fiecare sân! Orice început de alăptare era o durere covârșitoare! Țipam involuntar și izbeam cu picioarele ori pumnul în pat ca să nu fac prostia de a-l trage pe el de la sân sau de a-l speria. Dar asta era doar în primele clipe, până reușea să ia sânul cum trebuie! După ce începea să sugă, nu mai simțeam nicio durere. Dimpotrivă, se instala acea stare minunată de bine, de comuniune, de plinătate. Erau voci care spuneau că nu e bine ce fac, că dacă am răni așa de mari și mai ales că dacă sunt și deschise, e contraindicat total să alăptez.

Nu am ascultat!! Am dat înainte cu ceea ce știam instinctiv că trebuie să fie bine, că trebuie să funcționeze. Două luni de zile a durat acomodarea! Rănile adânci nu aveau timp să se vindece între un alăptat și următorul! Așa că … mi-am decupat o grămadă de tricouri în dreptul sânilor și umblam așa toată ziua prin casă pentru a da voie rănilor să se vindece mai repede, nefiind acoperite. Am folosit tot felul de creme – Bepanthen s-a dovedit a fi cel mai bun! După această perioadă grea, lungă și dureroasă de început am trăit cea mai frumoasă poveste : de iubire, de comuniune, de dragoste !! Ceva ce nu poate fi explicat în cuvinte!

În 2015, la al doilea copil, a fost dragoste la prima vedre între sân și copil.

Eu, știam (instinctiv – pentru că după atâția ani, nu mai aveam nici o idee teoretică despre ce ori cum ar trebui să o țin) ce trebuie să fac. Ea, la fel. Eu am fost pregătită să o accept. Ea, a fost dornică să mă ia. În momentul în care am pus-o prima oară la sân după naștere s-a lipit ca și cum ar fi fost de acolo din totdeauna. Apoi, am continuat așa! O luam cu mine în pat (de am speriat și asistenta când a venit și a găsit incubatorul acela gol) și stăteam lipite una de cealaltă.

Nu avea din ce să se sature. Așa că veneau cu lapte praf…nu îl accepta. Nici laptele, nici biberonul. Stăteam câte o jumătate de oră ca să reușesc să îi dau câțiva mililitri. Dar nici nu am insistat! Ajunsă acasă, nu am cumpărat nicio cutie de lapte praf, nici biberon, nici suzetă! Nimic! Copilul meu mă avea pe mine și asta trebuia să fie suficient! Și așa a fost !

Copiii sunt mai deștepți! Ei știu ce e mai bine!!

Probabil că dacă aș fi fost la primul copil, aș fi trăit aceeași frustrare și neliniște ! De fapt, și acum începusem un pic să mă îngrijorez pentru că laptele adevărat a început să vină abia a șasea zi – și da, născusem natural! Dar am avut încredere și nu m-am descurajat! Ce bienar fi fost totuși să am de unde să primesc la început, la prima sarcină mai multe informații!! Ce bine ar fi fost dacă aș fi avut pe cineva, o comunitate care să mă sprijine, care să mă susțină! Cum aș fi avut un moral mult mai ridicat dacă aș fi știut că e normal – mai ales la primul copil- să întâmpini probleme, să ai canalele înfundate, să îți vină laptele mai greu, să faci furia laptelui…

În lume, în fiecare an, între 1 și 7 august se sărbătorește „Săptămâna mondială a alăptării”.

În acest an tema este „ împreună, susținem alăptarea.” Scopul declarat fiind acela de a ajuta la informarea și susținerea mamelor care alăptează. Anul acesta , se derulează și o campanie foto on line : „Alăptează oriunde, oricând” pentru a arăta că alăptarea este cel mai minunat și natural gest posibil, că a fi mamă care alăptează nu înseamnă să uiți de tine ca femeie și să te închizi în casă.

Vineri 4 August începând cu ora 10, la Crayon Club (Intrarea Mieilor, nr. 17) în cadrul Săptămânii mondiale a alăptării, are loc și cea de-a IV-a ediţie “Mămici pe Tocuri”. Evenimentul desfășurat anul acesta în București și Târgoviște – este adresat mamelor însărcinate care îşi doresc să aibă un start cât mai bun în alăptare, mamelor care alăptează, dar şi celor care susţin alăptarea, invitate să participe încălţate în perechea preferată de pantofi cu toc. Se poate alăpta oriunde, oricum, cu grație și frumusețe! Înscrierea la eveniement se face prin completarea link-ului : https://goo.gl/forms/mhEA6iD7ng7zQ1ql2

Ada Chindea, blogger pe Ceai cu Mamici si care a iniţiat “Mămici pe Tocuri” în 2013, spune :  “Mămici Pe Tocuri” a luat naştere din dorinţa de a arăta lumii întregi că suntem nişte mămici extraordinare, mândre de faptul că ne alăptăm copiii şi, nu în ultimul rând, că putem fi extrem de frumoase într-unul dintre cele mai intime momente ale noastre.”

Prin acest proiect, susţinem eforturile realizate la nivel mondial de către World Alliance for Breastfeeding Action prin organizarea în fiecare an a Săptămânii Mondiale a Alăptării ce are loc în perioada 1-7 august.

“Alăptatul este calea normală/naturală prin care bebeluşilor le sunt oferiţi nutrienţii de care au nevoie pentru o creştere puternică şi sănătoasă. Practic toate mamele pot să alăpteze, dacă deţin informaţii corecte, au parte de suportul familiei, a sistemului medical şi a societăţii în ansamblul ei.”

Nu refuzați cel mai firesc și natural gest : alăptarea!

Dacă vă plac articolele mamide2, vă aștept cu un like și pe Facebook și dați de veste și altora. Mă înclin!