In copilărie, eram genul acela de copil timid și la locul lui care nu îndrăznea să iasă în față. Iar una din plăcerile mele era să mă retrag și să citesc. Numai că pe vremea mea, ca să folosesc o vorbă ce nu îmi place, dar care uite că se potrivește, ei bine, pe vremea mea nu prea se găseau multe cărți. Iar cele care se găseau, nu erau prea atrăgătoare.
Tot încercând să-l atrag pe Arthur în această lume a cărților, am realizat că nu voi avea prea mari șanse oricât de tare m-aș strădui, pentru că pur și simplu el e construit altfel. El e un copil energic, super activ și care nu are răbdare. Un copil de secol XXI căruia îi trebuie stimulenți mult mai puternici decât aveam noi nevoie, un copil care preferă compania oamenilor mult mai mult decât compania cărților. Nici nu știu dacă nu cumva este mai bine așa.
Am încercat să descopăr cam cum ar trebui să procedez cu el pentru a-l atrage un pic în lumea cărților, nu am găsit cheia succesului dar, cred că:
- poveștile noastre trebuie să fie mai scurte … Și nu pentru că nu ar putea să citească mai mult, pentru că a citit (după cum spune el) „deja două cărți mari de peste 100 de pagini”…de parcă ar urcat pe Kilimanjaro (poate chiar așa este pentru el..), ci pentru că nu are răbdare !
Nu știu dar parcă nu aș da neapărat vina pe cărți pentru că la fel face cu toate lucrurile: nu e pasionat nici de filme, nici de jocuri, nici de telefon, nici de ce mai apare nou – gen Kendama ori spinner, etc. Sunt zile sau poate săptămâni întregi în care de exemplu nu își aduce aminte de Xbox… de ce ar fi altfel cu cărțile ? E clar că nici de acestea nu are cum să fie pasionat prea tare și că pot fi perioade mari în care nici să nu își aducă aminte (dacă nu aș fi eu prin preajmă).
- abordarea ar trebui să fie nouă sau cât de cât interesantă … pentru copil. Și aici mă refer nu la subiectul cărții ci la felul în care i se prezintă cartea. Pregătirea ca să ajungă la ea!! Amenințări, privări, promisiuni că nu… ei bine NU! Nu așa merge la el. Deloc!
Nu știu de ce dar cu cât mai tare mă pun în unghii că trebuie să citească și îi aduc tot felul de argumente, cu atât mai rău se încăpățânează și el. Ba mai mult, ajung la amenințări, și, astea așa cum spuneam nu funcționează deloc cu el, nici amenințările, nici privarile de ceva, nimic. Trebuie să fie ceva intereant sau care să îi stârnească pasiunile ! Trebuie sa fie ceva care ….
- Să vină la momentul potrivit !! Ei bine, e foarte greu să știi când e acest moment potrivit pentru el. Nu vă sun ced bucurie mare a fost pe mine când am intrat în cameră și l-am găsit citind pe jos lângă pat și nu s-a lăsat până nu a citit multe, multe pagini. Sau când, la serviciu fiind și întrebându-l ce a facut a spus repede că a citit și o poveste!! Acela a fost momentul potrivit lui. Și mereu a venit atunci când eu nu am fost prea insistentă.
Grea însă tentația de a-l lăsa numai când e „momentul lui” căci, după cum spuneam, pot trece perioade lungi până să apară unul. Și atunci trebuie să le forțez cumva. Unul din tertipuri este :
- Să îl rog să citească măcar două trei pagini. Această exprimare nu de puține ori mi-a adus neplăceri, pentru că domnul meu se oprește după fix două-trei pagini, că doar așa a zis maică-sa! Și dacă încerc să prelungesc, nu mai obțin nimic! : „dar mami ai zis două pagini! „ (da, eu apar în postura celei neserioase care își incalcă cuvântul !
Deci, citește câteva pagini și apoi încerc să aflu de la el despre ce a fost vorba. Asta e partea pe care o urăște cel mai tare. Înainte credeam că nu înțelege ceea ce citește și de-asta nu vrea să-mi spună … până când am văzut că mă înșelam. Fiul meu nu e povestitor din fire, iar a povesti ceea ce a citit la comandă este pentru el doar un mod tare plicitsitor de a-i pierde timpul. Degeaba i-am tot explicat că povestirea și repovestirea își au rostul lor, acela de a îmbogăți limbajul și exprimarea orală; că așa își exersează și memoria…parcă mă lovesc de un zid. Dar ce pot să zic, câteva pagini decât deloc, și povestite cu chiu cu vai tot e mai bine decât deloc, nu ?
- Un alt tertip ar fi acela de a-l forța să ghicească firul poveștii! Păi dacă a citit doar câteva pagini, nu prea are cum să știe ce va urma, dar are prilejul să cunoască personajele și locul acțiunii. Și atunci, pornind de la titlu , personaje și loc, îl întreb cam cum crede el că va continua povestea. E frumos acest exercițiu chiar dacă nu e citit! Măcar exersăm imaginația și exprimarea orală, că tot nu stă prea bine la capitolul acesta.
Cam așa merge cu cititul la noi, de fapt… nu prea merge! Voi ce tertipuri, tehnici folosiți ca să vă faceți copiii să citească (cei care aveți astfel de copii 🙂 ) ?
Dacă vă plac articolele mamide2, vă aștept cu un like și pe Facebook și dați de veste și altora. Mă înclin!
sursa foto : pixabay
Mami de 2 
tare imi place articolul. cam asa e si la noi: cu amenintari nu merge, cu insistente nici atat :))).
uite ca tu explici mai bine de ce nu se intoarce la carti. pentru ca asa fac ei cu toate. cum au vazut ce sunt vor altceva. dupa ce almeu copil a citit 10 carti ( zece mama, iti dai tu seama? ) s a facut liniste pe frontul asta. gata, nu i a mai trebuit.
degeaba i am explicat ca ideal ar fi macar cateva pagini pe zi.
tertipul meu este sa citesc in continuare cu el. sa citim pe roluri mai ales ii place cel mai mult. si imi place si mie pentru ca imi da prilejul sa port dialog, sa i explic, sa aflu cum gandeste.
am aflat ca sunt copii carora le au citit parintii pana hat, spre 14 ani si a fost ok. apoi au citit singuri. asa ca de cate ori avem un moment doar pentru noi si doarme bebe sau ne lasa in pace, citim impreuna :).
LikeLiked by 1 person
Ai dreptate. Inițial și eu credeam că odată ce a învățat să citească o va face singur dar constat că îi place in continuare sa i se citească. Până la urmă poate nu e chiar așa de rău căci ne da prilejul să petrecem timp împreună. Te pup și mulțumesc pentru sfaturi.
LikeLiked by 1 person