Alba Iulia – orașul tinereții mele

După aproape 15 ani m-am reîntors firesc în orașul tinereții mele – Alba Iulia. Un oraș ce mi-a fost casă timp de 4 ani și spre care mă îndreptam de fiecarea dată ca „acasă”. Mi-era dor de mult să ajung pe acolo, mi-era dor de lumea din Ardeal, de vorba lină, de timpul care curgea altfel…și care curge încă după alte legi.

Aflasem de schimbările ce au avut loc în toți acești ani, și eu ca și alții din social media, de la prieteni care stau pe acolo încă, de la cunoștințe care au mers în vizită, de la tv. Cetatea Alba Carolina își recăpătase splendoarea bine meritată iar manifestările culturale erau la ele acasă. Așa părea! Așa trebuia să fie de mult.

Nu mi-aș fi imaginat niciodată pe atunci, cum se va transforma micul oraș încărcat de istorie.

Poarta 3, prin care treceam de atâtea ori prin acel tunel de lemn, nu mi-aș fi imaginat-o niciodată în toată splendoarea ei de astazi din moment ce timp de 4 ani nu o vazusem decât acoperită de schele. Șanțurile Cetății, ferecate pe atunci de porți mari și ruginite, nu mi le-aș fi imaginat nicioadată atât de frumos restaurate, atât de încăpătoare și ordonate! Totul atât de curat, atât de ordonat, atât de îngrijit! Nimic lăsat la voia întâmplării, nici un detaliu neperiat.

Mici pub-uri din loc în loc, restaurante direct în zidurile Cetății, iaz cu pești frumos colorați, locuri cu flori, iarbă, copăcei perfect tunși și liniște! Multă liniște!! Poate și faptul că nu era week-end contribuia la toată această liniște. Nici un zgomot supărător, nici un gest nelalocul lui. Oameni calmi ce-și beau cafeaua sau berea într-un peisaj de poveste. Nu cred că mi-ar displăcea o astfel de priveliște! Măcar din când în când.

Plimbându-mă printre zidurile Albei Carolina am avut impresia că sunt într-o altă țară!

Parcul din fața Catedralei…un parc frumușel și îngrijit, plin de trandafiri de altfel și acum 15 ani….cine și-ar fi imaginat că ascunde o comoară ? Cine se gândea când mergea grăbită spre nu știu ce curs sau examen că are sub picioare ziduri de istorie ? Bine, teoretic, toate astea se știau, dar nu mi-aș fi închipuit grandoarea !

Strada îngustă dintre cele două catedrale – ortodoxă și catolică, prăfuită și gri pe atunci, cât de frumos a fost restaurată ! Căruțe înflorate ce oferă răcoritoare ori clătite, terase cu scaune și mese din butoaie de lemn ! Totul aliniat, ordonat, curat ! Nimic țipător, nimic strident !

Parcul ciorilor, păduricea aceia din fața Universității – complet transformat! Bine, aici am fost un pic dezamăgită! Parcă prea multă piatră! Păcat de toți acei copaci bătrâni în care ciorile își făceau veacul ! Cred că se putea restaura frumos și dacă ar fi salvat mai mulți dintre ei.

Palatul Apor, Batthyaneum cu celebrul Codex Aureus și toate străzile din jur care pe vremea aceia nu erau decât o ruină, astăzi respiră un aer curat și mândru.

Piciorul calcă pietrele dure și ochiul poposește cu drag pe fiecare locșor ce nu mai e precum era dar e exact cum ar trebui să fie ! Iar dincolo de zidurile mândrei cetăți parcă timpul a încremenit un pic : localuri și mici afaceri ce existau și acum 15 ani, trăiesc și astăzi. Ce bun era un ceai la Eis Café, pe bulevardul Transilvaniei ori o cafea la Break când ieșeam înfrigurați din sălile Facultății de Teologie unde mai făceam din când în când cursuri.

Ce bucurie să le regăsesc neschimbate! Ce încântare să revin după atâta vreme ! Ce bine că am lăsat timpul să treacă : noul și vechiul se împletesc atât de frumos, noul eu și vechiul eu, vechea eu și noua eu prin el – copilul meu ! Rămâi cu bine Alba Carolina !! Mi-a fost drag să te regăsesc și să te redescopăr !

Dacă vă plac articolele mamide2, vă aștept cu un like și pe Facebook și dați de veste și altora. Mă înclin!