Empatia se învață…în cuplu

“Repede, repede, am nevoie de un pic de ajutor, acum !! Alo, mă aude și pe mine cineva?”

sau :

“Mami, am și eu nevoie de un pic de liniște te rog, un pic! Doar un pic!”

Sau :

“Te rog, adu-mi și mie… sau fă te rog”….

Vi s-a întâmplat vreodată să vi se pară să loviți de un zid când vă adresați copilului ori chiar partenerului ? Să aveți impresia că vorbiți singur, că nimeni nu vă aude ori ascultă cu adevărat ? Probabil că fiecare a avut un astfel de moment. Domnica Petrovai  a fost unul din speakerii de la la Social Media for Parents 2017 și m-a zdruncinat puțin! Nu prin faptul că ceea ce a spus e perfect adevărat ci pentru că eu am rezonat din plin atunci cu subiectul prezentat. Sau poate pentru că de ceva vreme, destul de îndelungată, mă zbat într-o mlaștină și, cu cât dau din mâini și picioare mai tare cu atât văd că mă afund mai adânc și antrenez în zbaterea mea și pe alții în mersul acest în jos. Și e al naibii de dureros, să faci asta oamenilor dragi ție și ei să ți-o facă ție.

Ați observat probabil cum cele mai aprige certuri le avem cu oamenii pe care îi iubim cel mai mult ?

(Sper că nu mi se întâmplă doar mie acest lucru!)Psihologic există o explicație, nu ? Doar cu cei mai dragi oameni putem fi autentici, doar lor ne putem arăta amalgamul de sentimente care ne cutreieră. De aceea și copiii fac crizele cele mai grele atunci când sunt cu persoana cea mai iubită pentru că numai în prezența cesteia se pot descătua de toată frustrarea i energia negativă acumulată.

La fel și adulții, deși la aceștia intervine mult mai mult autocontrolul și rațiunea. Evident că în adâncul nsufletului tot ceea ce ne dorim mai tare e să avem comuniune, liniște, pace, bucurie și armonie. Și totuși, în momentele de criă nu mai reușim să vedem nimic bun, ajungem să ne spunem cele mai înfiorătoare cuvinte, să ne lovim crunt. Apoi avem remușcări, dar orgoliul, educația, ereditatea, preconcepțiile sau atitudinea celuilalt ne fac să persistăm în aceste comportamente inadecvate, să ne adâncim mai tare până ajungem să nu mai vedem sensul unei relații cu persoana aceea, nici motivul pentru care am ales la început să fim împreună.

Iar atunci când sunt și copii la mijloc, sentimentul de vinovăție se acutizează teribil. Pentru că orice părinte conștient realizează cât de importantă pentru dezvoltarea psihică a copilului este relația cu partenerul. E dovedit științific că

un copil crescut într-o casă în care există iubire și respect între parteneri, este pur și simplu mai deștept decât ceilalți copii.

Copiii sunt extrem de vigilenți la toate momentele de disconfort din cuplu și sunt capabili să detecteze orice undă negativă. În aceste momente de disconfort, Domnica ne spunea că părintele trebuie întotdeauna să găsească în el resursele și timpul pentru a reasigura copilul de toată dragostea lui! Și nu este suficient ca verbal, să le transmitem copiilor niște informații! Ceea ce ajunge mai bine și mult mai autentic la ei sunt mesajele subliminale, felul în care părinții interacționează unul cu celălalt, cât de mult răspund unul la nevoile celuilalt, dacă știu sau nu să se asculte, dacă se surprind, dacă se gândesc la celălalt.

Studiile arată că 80% dintre adulți au cel puțin un moment de cădere în sănătatea mentală. Cum reușesc totuși să se ridice ? Prin reziliență și autocontrol! Și…prin stabilirea unei rutine. Părinții trebuie să creeze contextul favorabil, să cultive copilului siguranța și  încrederea în relații. Acest lucru e deosebit de important deoarece

copilul va învăța cine este el în funcție de cum se percep părinții lui.

Felul în care noi ne rezolvăm problemele în familie îl învață și pe el să își rezolve problemele. Și nu are legătură cu un mod explicit de a face lucrurile, ci cu tot ceea ce suntem noi atunci când avem probleme, cum reacționăm și cum acționăm. Cum luăm responsabilitatea asupra noastră sau dimpotrivă, cum căutăm mereu vinovați. Cum știm să căutăm soluții sau dimpotrivă, cum ne panicăm și fugim de responsabilități. Cum spunem da provocărilor și ne depășim limitele sau cum cum ne lăsăm doborâți de fiecare obstacol și ne plângem de milă. Cum empatizăm cu cel de lângă noi sau dimpotrivă cum ne ascundem în propria carapace și suntem muți la problemele celuilat, pentru că altfel ne-am încărca prea tare sau am deveni vulnerabili. Pentru că, altfel

Empatia dispare dacă nu este exersată în cuplu!!

Ar trebui să fim mult mai atenți la felul în care noi înșine ne purtăm în relația de cuplu dacă ne dorim copii empatici. Adeseori părinții secolului XXI se plâng de lipsa de sentimente a copiilor lor, de faptul că aceștia pur și simplu sunt surzi la sentimentele lor, că nu îi înțeleg când le e greu, când au nevoie de liniște, de ajutor. O cauză a acestei „dezumanizări” e poate și mediul virtual mult mai prezent în viața copiilor noștri decât era în viața noastră.

O altă cauză poate fi societatea capitalistă, timpul care nu mai are răbdare, goana după tot : serviciu, casă, mâncare, școală, copii, cumpărături. Viața a devenit o alergătură continuă iar în acest vârtej, copiii nu mai au timp să se simtă văzuți și apreciați de părinți. Dar nici părinții nu mai au timp să se vadă, să se asculte…poate ar trebui să ne oprim un pic și să ne privim mai de grabă pe noi. Pe noi și pe celălalt. Cum  și cât de mult suntem  acolo când partenerul are nevoie de noi? Să ne ațintim privirea în interior! De acolo a început totul  și acolo se va termina!!

Dacă vă plac articolele mamide2, vă aștept cu un like și pe pagina de Facebook . Vă îmbrățișez!

foto credit : cariereonline.ro, secretele.com, paginadepsihologie.ro,