A intrat în sală timid, cu privirea în jos, încurcat parcă de rolul pe care urma să-l joace. Cele câteva minute de început cât baieții umblau ”să-l cableze” l-au ajutat parcă să se mai așeze un pic iar pe noi, să ne domolim entuziasmul. Tudor fusese invitat în cadrul unei campanii foarte frumoase „Inspire Me Monday” să vină să vorbească pentru a inspira. Nu părea însă să fie prea convins că e meritul lui să facă asta, nici că ar ști cum să o facă.
Ne-am așezat în față, cât mai aproape, să-l vedem, să-i simțim emoția, să îl privim ochi în ochi (deși a mai trecut ceva până să stabilim contactul vizual). Privirea îi scăpa în jos, în lateral, în sus, înspre fundul sălii, apoi trecerea peste câteva figuri, se oglindea, se întorcea, revenea. Nu căuta aprobare, nici să se impună, nici să placă. Și nicio clipă nu a dat dovadă de îngâmfare ori nepăsare. Dimpotrivă, prin limbajull corporal parcă dorea să spună:
„sunt și eu om, ca și voi, cu bune și rele. Nu știu de dracu ce m-or fi chemat ăștia pe mine aici, n-am nimic interesant să vă spun….hai mai bine să vă povestim.”
Un scaun din acela tip bar era așezat în față! A rămas stingher până la sfârșit. Tudor a ales să nu se sprijine în el, ca într-un picior ci să ni se prezinte complet, poate dezechilibrat, vulnerabil și liber, neîncorsetat. Nu vreau să fac acum o psihanaliză a „statului pe scaun” în fața unui auditoriu ori nu. Totuși, faptul că nu l-a ales (inconștient ori ba) e pentru mine un indiciu al veridicității lui și autenticității lui în fața noastră în acea zi. Scaunul, elementul fix, sigur, care îi dă prezentatorului stabilitate, siguranță, care îl poate sprijini în caz că se pierde, că nu mai știe, că are un moment de cădere – zăcea stingher. O dovadă în plus pentru mine că omul din față avea să fie autentic, avea să dezvelească artistul în fața omului și a normalității.
Nu știu dacă acesta era un plan de bătaie premeditat ori doar o inspirație de moment. Dar a fost exact ceea ce trebuia.
La răstimpuri, actorul din el răsărea zglobiu, natural, făcând deliciul auditoriului, care îl recunoștea : nebun, talentat, plin de viață, uman
„Uite bă frate că nici lui nu îi e așa de bine. Și el are copii, are probleme, are nopți nedormite. Și el e obosit, s-a săturat. Și el luptă cu sistemul.” Pe de altă parte, uite că „nu se dă bătut, uite că vrea mereu să învețe, să se autodepășească, să se reinventeze. Uite că nu vrea să se plafoneze. Nu se mulțumește cu statutul de vedetă și gata. Nu se culcă pe o ureche, nu e indiferent la ceea ce se întâmplă în lume ori la colțul blocului.”:
„Băi, pe bune, preot la începutul de an școlar? Ce e asta ? Adică și eu merg la bisercă, am duhovnic la Stavropoleos, dar i-a spus și lui: Părinte ce să căutați voi la deschiderea de an școlar ?”
Tudor nu a dat impresia că știe mai mult ori mai bine. Nu a venit să ne strivească cu cât de mare și bun e el. Ori să ne arate cât de bine le-a făcut el pe toate. Pentru că nu le-a făcut. Și el a fost un copil al Comunismului (oare de-aia mi-o fi drag, pentru că m-am recunoscut în vorbele lui ?) crescut după cutumele de atunci, fără gânduri prea mari, fără ambiții, fără pasiuni. Doar bătutul mingii în spatele blocului. Aici, suntem noi deficitari, aici trebuie noi să lucrăm cu noi și cu copiii noștri aici e buba noastră:
« Nouă nu ni s-a predat pasiunea. Noi nu am fost crescuți așa. Un copil trebuie stimulat de mic să-și găsească pasiunea. Pasiunea se naște din întâlniri. »
Și uite că acum zi, de zi ducem o luptă cu noi ca să ne găsim drumul. Și suntem obosiți și încercănați. Și nu facem ce ne place. Sau chiar dacă facem ce ne place, e atât de greu până ajungem la rezultat încât tot ce vrem e să lăsăm totul baltă. Așa că mai bine « Bucurați-vă de tot ceea ce aveți în prezent, spune Tudor ! Trăiți-vă pasiunea ! Reinventați-vă ! » și nu vine de la un HR-ist treaba asta. Ci e cheia unei vieți fericite, unei vieți pe care o ai în mâinile tale :
« Mi se pare că până la 25 de ani tu călărești viața și faci ce vrei cu ea. După 35 de ani, parcă viața te călărește ea pe tine și ești cocoșat de griji, de datorii, copii, rate la bancă…Ia să luăm viața asta de gât și să îi zicem : « Treci fă, du-te dracu’ aici ! » » (spunea Tudor, nu mă bănuiți de limbaj licențios … :)). Iar pasiunea asta, pe care nouă nu ne-a predat-o nimeni, pasiunea asta pe care trebuie să o regăsim acum, mai ales după o anumită vârstă (deh și el are o vârsta J ) se naște cel mai frumos din întâlniri ! întâlniri, pe care cu cât îmbătrânim, cu atât le refuzăm mai tare, ori le ocolim.
O altă tară a noastră, care ne vine cumva tot din educație e « lucrul în echipă”. Noi nu știm să lucrăm în echipă (cum am putea ști, când de la grădiniță singura grijă a educatoarei e să îi țină pe copii în clasă) pentru că suntem atât de concentrați pe ego-ul nostru, amestecăm business-ul cu planul personal, suntem orgolioși și vanitoși.
Lucrul în echipă nu merge pentru că noi românii, cel mai bine știm ce are de făcut celălalt.
Il privim de sus, îl judecăm, îl minimizăm. « Cum nu știi să faci asta, păi e foarte simplu, ce vrei să îți arăt eu ? »E foarte simplu să adopți o atitudine sfidătoare, să îl desființezi pe cel din fața ta, să îl reduci ca om și importanță. Poate că lucrurile ar merge mai bine și mai repede dacă am ști să respectăm povestea celui din fața noastră, să ne interesăm de el, să îl descoperim, să nu îi minimizăm munca și cunoștințele.
Exemplul cu scena ridicată în două ore de englezi și două zile de români, felul în care unii se respectau, se organizau, vorbeau, știau ce au de făcut și în ce ordine, și felul în care la noi totul se face târâș, de-a valma, fără organizare, fără plan, fără respect pentru munca celuilalt….nu numai că a fost grăitor dar a fost și un moment de teatru savuros. Doame ce british accent ai Tudor ! Dar și cât de bine și natural poți să revii la limbajul neaoș al omului de pe șantier care știe el ce face că doar e meșter mare nu « îl învață cineva pe el cum se face »….
Cam asta e : acolo trebuie să te vedem noi pe tine Tudor, pe scenă ! Să ne bucurăm pentru ce faci. Să venim, ca să te bucuri și tu de noi. Baftă la concert pe 12 Octombrie la Sala Polivalentă !
Respect pentru toată munca pe care o depui și pentru tot ce ești : tată care vrea să își petreacă cât mai mult timp cu copiii lui (Ce minunat ți se lumina fața și vocea când povesteai despre Ivan și Pe) . Artist, care își caută vocația și vrea permanent să se reinventeze și căruia nu îi e frică să o ia de la capăt la 40 de ani. Om de show de televiziune, care a avut teama de a nu se transforma în ceva prea comercial și superficial, și care și-a descoperit vocația de pedagog. Actor, care trăiește tot ceea ce are de jucat pe scenă cu pasiune nebună. Ori simplu om…
Multumesc “InspireMeMonday” by @Renault. Foarte faină actiunea voastră!
Dacă vă plac articolele mamide2, vă aștept și pe Facebook cu un like.
Mami de 2 