Cu răbdarea, trecem marea….

Am auzit de câteva ori spunându-mi-se cu indulgență compătimitoare : „Ce răbdătoare ești!” … știu că, în contextele respective nu era deloc vorba de „răbdătoare” în mintea prietenilor mei ci mai degrabă de persoană care nu știe să-și educe copiii. Doamne, Doamne cum ar fi luat alții taurul de coarne în situația mea! Poate că așa și este uneori ….sau poate că … nu ! Depinde de fiecare persoană în parte cum depinde de copil.

Iar eu îmi cunosc destul de bine copiii astfel încât să știu că nu suportă autoritatea fără drept la replică. Nu știu dacă asta vine numai din firea lor independentă sau le-a fost cumva indusă și sprijinită și de către mine, ori de către noi (eu și tatăl lor). Și nu spun că este cea mai comodă cale din lume, dimpotrivă : e al naibii de greu să crești un copil cu voință puternică, cu o personalitate nealterată dar care să răspundă și nevoilor societății de „a fi copil cuminte”( în condițiile în care noi știm cu toții ce înseamnă de fapt „copil cuminte” în concepția românlui). Mai ales că granițele pot fi foarte ușor trecute dacă vigilența nu este maximă.

Săptămâna aceasta am trăit binecuvântarea de a o avea pe mama 5 zile cu noi, pe perioada vacanței copilului. În paranteză fie spus, nu știu dacă cei care beneficiază de ajutorul părinților ori al altor rude realizează cât de norocoși sunt. Nu am mai fost stresată la plecare, să ajungem repede la școală, la grădi, să nu întârzii la serviciu.

Nu am stat cu stres să fug repede de la serviciu – unde e urmărită mai ceva ca la Nasa ora la care plec, deși eu până tot ultima  ajung la gradi să-mi iau copilul, deh…fac o ora. Nu am avut nicio grijă de pus mașina de spălat, ori de călcat. Nu m-am gândit ce o să mănânc, ori că trebuie să mă apuc să fac mâncare de la 6.30 – 7 încolo… Mda, cei care au pe cineva alături care să-i degreveze de câteva trebușoare aparent neimportante  trebuie să realizeze cât sunt de norocoși.

Dar tot săptămâna asta am realizat și mai mult gap-ul dintre mentalități. Nu spun generații, pentru că nu despre asta este vorba. Nu vârsta este cea care face diferența ci deschiderea unora sau altora spre schimbare și toleranță, spre cunoaștere și acceptare a altor moduri de viață conștientă, fără a judeca.

Un copil are în mână un obiect destul de periculos, nu nu e vorba de cuțit!! :). E vorba despre un creion ascuțit pe care îl ține amenințător cu vârful spre ochi. E un obiect pe care eu îi permit să îl folosească (ori pix, stilou, cariocă…). Dar acum se pare că nu este nici contextul potrivit și nici starea. Iar în jur se creează agitația „drobului de sare” de către bunica grijulie: „dă-mi creionul! Nu e voie! Te poți lovi! E periculos! Nu-l ține așa….”

Un potop de vorbe, care nu fac decât să crească agitația în casă și a copilului devenit dintr-odată super atras de acel obiect! Iar în momentul în care i se smulge brusc din mână, se dezlănțuie furtuna cu plânset și țipete. Reacția imediată a bunicii – să-i returneze obiectul smuls și să-îi repete că nu i-a făcut nimic, că nu e bine, că gata….

Peste câteva secunde, încerc să reproduc aceeași scenă cu bunica smulgându-i de data aceasta eu pe neașteptate și amenințător un obiect pe care îl avea în mână….Reacția normală : de stupoare și frică ! și nu, nu era vorba de aceleași condiții ca in cazul copilului. Să încercăm să înțelegem ce este în mintea unui copil atunci când un adult îl potopește cu vorbe, îl amenință, nu îl lasă să înmagazineze singur informația și poate să realizeze pericolul. În plus când o persoană de 3 ori mai mare decât tine vine și îți ia pe nepusă masă ce tu ai, e absolut normal să te simți înfricoșat, speriat, să plângi și să țipi, să reacționezi.

Am încercat, reproducând un pic comportamentul ei, să-i explic mamei de ce Amyra a reacționat așa. Din păcate, modul intruziv în care eu am ales să fac acest lucru, tocmai pentru a fi cât mai clară, nu a reușit să aducă nici lumina, nici efectul scontat, dimpotrivă. De ce se întâmplă asta ? De ce nu reușim să treacem uneori dincolo de „ceea ce am fost învățați” și luăm totul personal?

Mama nu a zis: „Măi să știi că s-ar putea să ai dreptate. Și mie mi-ar fi frică dacă nu aș ști prea bine să vorbesc, nu prea aș fi capabilă să înțeleg tot ce e în jurul meu și dacă cineva mult mai mare decât mine mi-ar lua ceva cu forța!! Adică, am fost surprinsă când tu, care ești cât mine ai făcut asta …cred că înțeleg totuși de ce uneori copiii reacționează suprător din punctul nostru de vedere, al adulților!” Dar nu, mama nu a zis nimic din toate astea ci mai degrabă a avut o reacție care ar fi vrut să spună : „Bine că ești tu deșteaptă, las’ că știu eu, de-aia fac numai prostii….”

Acest tip de reacție nu este însă specific numai persoanelor un pic mai în vârstă și care au „prins” alte vremuri. Am întâlnit genul acest a de gândire la persoane din generația mea ori chiar mai tinere. Persoane care nu au copii dar și persoane care sunt părinți, persoane mai educate ori persoane mai puțin interesate de fenomenul educației ori al psihologiei umane.

De ce ? Pe de o parte pentru că și noi tot așa am fost educați : autoritar, fără explicații, fără drept la replică. Copilul nu gândește decât atunci când i se dă voie, nu are dreptul la opinii proprii decât atunci când i se cer și cel mai important nu iese din vorba adultului indiferent de ceea ce spune / îi cere acesta. Pe de altă parte, pentru că acest lucru vine din stilul parental pe care fiecare dintre noi  îl are (indiferent că este sau nu părinte).

Ceea ce încerc eu mereu este să îi las pe ai mei copii să experimenteze, să exploreze. Încerc să nu le îngrădesc accesul la lucruri ori informație fără să le explic (de foarte multe ori) de ce este așa sau nu, de ce se poate ceva sau nu, etc. în funcție de fiecare situație în parte. Evident că este mult mai ușor să spui clar : nu ai voie cu acest creion pentru că te poți înțepa! Punct!

Prefer insa să îi dau voie să țină un creion în mână, să îl manipuleze, să încerce să scrie. Încerc să îi dau o foaie, să facem împreună un cal care poate seamnănă mult mai mult cu un cățel. Să stau cu inima cât un purice că poate se înțeapă și să îi repet la intervale regulate să fie atentă, să aibă grijă, să întoarcă creionul, să nu mai scrie pe mâini, picioare ori față ci pe foaia de hârtie….

De ce ? Pentru că vreau să înțeleagă singuri rostul acelui obiect, de cât mai devreme și pe propria experiență. Se poate lovi ? Da! Dar eu voi fi acolo, suficient de apropae încât să împiedic totuși un accident grav….Poate face o prostie? Da! Dar scrisul pe parchet, pe pereți, pe mobilă…nu cred că e ceva ce nu se poate repara! Nu doresc deloc în acel moment sau nu am disponibilitatea să o urmăresc în acea activitate care poate fi periculoasă? Dacă nu merge cu explicația și vorba bună, atunci poate merge cu „păcăleala” și încerc să îi atrag atenția spre alt joc, spre o altă activitate. Poate nu e bine, dar e o soluție uneori. Iar experiența mi-a dovedit că imediat ce vom schimba atenția de pe obiectul cu pricina spre altceva, copilul va uita de el și îl va lăsa singur.

Îmi permit mereu să fac așa ? Nu! Pentru că poate am avut o zi lungă și grea la muncă! Pentru că poate sunt obosită sau mă doare ceva ! Pentru că poate în acel moment vreau și eu să fac altceva! Pentru că poate sunt într-un context public unde nu am nici timpul, nici liniștea să procedez așa. Pentru că poate sunt stresată de altceva și nu am „răbdare”… și atunci nu îmi iese! Reacționez si eu la fel : brutal, intruziv, agresiv !! Și ulterior îmi pare rău, nespus!!

„Răbdătoare”? Nu cred că despre asta e vorba! Ci mai degrabă despre a schimba perspectiva. Cred că asta ne va ajuta să îi înțelegem mult mai bine pe ceilalți, ori să le înțelegem reacțiile. Pentru că, eu cel puțin așa am observat, de fiecare dată când am încercat să impun cu forța ceva, rezultatul nu a fost cel dorit. Și nu e valabil numai la copii. Fie am provocat panică, fie revoltă. Iar „să fac de frică” nu poate avea succes decât pe termen scurt ori foarte scurt. Pe de altă parte este vorba însă de alegerea și de stilul fiecăruia.

Aceasta nu este o poveste despre un creion.

Vă mulțumesc că ați venit prin casa mea virtuală. Vă aștept mereu cu un gând bun și un zâmbet curat și pe Facebook !

Foto credit : adevarul.ro; desprecopii.ro; centruldeparenting.ro; pomul-vietii.ro; utilecopii.ro; youtube.com