A început să-i frică de apă când o spăl pe cap.
Nu era însă ceva foarte supărător. Nici eu nu exageram cu aceasta operațiune tocmai pentru a nu-i acutiza teama.
Incercam să limitez la o dată pe săptămână și atunci o săpunire și mai ales o clătire rapidă, căci aici era de fapt problema.
De data aceasta însă teama s-a acutizat și nu mai accepta nici sapuneala jucăușă.
A dat să iasă din cadă și și-a găsit refugiul în brațele protectoare ale fratelui mai mare.
Dintr-odată el era binefăcătorul iar eu cea “rea”. Iar el… după ce m-a apostrofat bine să nu-i mai dau cu apă că o să o fac să-i fie teamă de apă (matur, da!!), i-a luat căpșorul in palmele sale și i-a vorbit foarte blând:
-“Uite, Amy, eu acum o să pun mâinile la ochișori că să nu îți intre apă și mama da cu dușul să te clătească. O sa fie bine.”
Cu mâinile la ochii ei, Amyra s-a lăsat clătită. Apoi i-a cerut lui prosopelul ei sa o scoată și mie mi-a zis sa rămân.
A fost momentul – poate primul, cel mai puternic – de complicitate a lor. A copiilor împotriva mea, a mamei. Iar ea s-a lăsat cu toată încrederea în brațele lui.
Mi-a plăcut!
Ăsta e începutul unei frumoase prietenii și încrederi frățești de o viață.
Mi-a dat curajul că va fi bine pentru ei. Că vor ști să se ajute, apere, protejeze unul pe celălalt mai târziu.
În altă zi…
Incercasem fara succes sa ii adorm și plecasem din cameră supărată pe ei.
Credeam că fiica mea mă va urma imediat, obișnuită cu ea sa fie lipită de mine.
De data aceasta însă a rămas în pat cu el.
La câteva minute când am revenit în cameră i-am găsit îmbrățișați și cu ochii închiși.
Erau atât de frumoși.
Împreună.
Crdit foto : pixabay
Mami de 2 