Când copilul e bolnav…

Mi-e incredibil de greu să suport bolile copiilor. Nu știu de ce fiecare răceală, tuse, febră mă destabilizează atât de tare ca și când ar fi prima dată când m-aș confrunta cu așa ceva.

Pornesc optimistă, mă gândesc că nu e nimic grav, că orice ar fi trebuie să fie bine. Apoi mă gândesc că știu cum să tratez lucrurile și ce să fac. Numai că, pe măsură ce ii văd lipsiți de energia cu care sunt obișnuită să mă copleșească în fiecare zi, începe să îmi scadă optimismul și încrederea.

De două zile se luptă cu febra…mare! Peste 38.5. și orice antitermic îi dau, nici macar la 4 ore, nu o face sa se simtă mai bine. Îi arde căpșorul și s-a îmbujorat in obraji, îi curg lacrimi din ochișorii roșii și obosiți, i s-a înroșit năsucul de la mucișorii care o fac să respire greu.

Îi e greu să doarmă și să adoarmă iar respirația e un jar. Gurița e roșie că fraga și mânuțele mici caută mereu șervețelul cu care să își șteargă ochișorii și năsucul. Mai mult decât de obicei caută apropierea. Nu e suficient să fim una lângă alta. Simte nevoia să fim lipite!

Orice tentativă de medicație e respinsă cu voce răgușită și mânuțe ridicate. Orice siropel, inclusiv nurofenul atât de iubit de copii nu e acceptat ușor. O las să atingă lucrurie, să se joace cu seringa, îi povestesc despre medicamente. Trebuie sa vorbim mult, să o conving că îi sunt aproape și că nu îi vreau răul. Încerc să nu exagerez cu nimic, nici cu aspiratorul, nici cu termometrul, ori tratamentul…. Dar și așa pare să fie stresată tare și strigă plângând că nu vrea “micamant” sau “mami, ajutol! Mă doale!”

Nu știe micuța să spună exact ce ori unde o doare. Cu toate acestea are momente de râs și glume. Face cucu-bau și are grijă de păpuși. Scurte momente de joacă îngăduite de febra care altfel o moleșește și îi anesteziază voința.

Încerc să îi zâmbesc și să o asigur de prezența și bunăvoința mea. Să o mângâi și să o iau în brațe. Mi-e greu să o văd tristă, speriată și fără vlagă. Știu că trupul ei micuț și-nfierbântat acum, luptă să se recupereze. Știu că trebuie să îi dau răgaz.

Ajungem și la spital. Intotdeauna ajungem și la spital. Intotdeauna am nevoie de validarea unui doctor că urechile sunt ok, că plămânii respira bine, că nu sunt complicații. La copii nu se știe niciodată, iar febra care nu vrea să cedeze deloc nu e un semn prea bun. Ajungem la primul cel la care suntem arondați. Sala de așteptare e plină. Copii veseli aleargă de colo colo, strigă, se joacă ! Magia copilăriei !! Nici nu ai zice că au probleme ! Amyra e tot mai tristă însă. Stă lipită de mine și nu are putere deloc.

Hotărâm sa plecăm la cel la care mergem de obicei și unde sistemul e foarte bun. Aici nimic nu pare să se miște. O mămică ne spune că și ei vin din altă parte, unde era… « jale » ! Nici aici nu putem sta. Febra pare să fi crescut mult iar lucruruile nu par să fie deloc organizate aici : nu exită triaj, prioritizare !!

Novocalminul pus ca ultimă speranță nu ajută prea tare. 39.5 când suntem la celălalt spital. Merge repede. Suntem preluați rapid. Copii, nu sunt mulți. Asistenta se agită. Ne dezbrăcăm la body pentru a coborâ temperatura. Ni se aduce paracetamol. E consultată și i se ia sânge din degețel.

Fața e roșie ca focul, năsucul și ochișorii obosiți. E răgușită și speriată. Nu a plâns  tare, poate nici nu poate, nu are energie. Incerc să cânt și să fiu veselă. Ii vorbesc mereu și o asigur că sunt lângă ea. Alung din minte orice gând de rău și chiar nu cred în nimic grav. Și totuși…..Alți copii apar la urgențe cu aceeași simptomatologie: febră mare, bruscă. Aud că sunt preluați rapid în cabinetul alăturat și li se recomandă să facă repede pe loc împachetări…înseamnă că e chiar mai grav.

Vine și doctora cu diagnosticul, o tânără doctoră extrem de drăguță și de caldă. Cântă cu mine, vorbește cu ea și cu Arthur. O laudă pe ea și pe el. Ne recomandă să mergem la infecțioase pentru a ni se confirma diagnosticul de gripă…analizele făcute seara fără laborator nu sunt foarte concludente deși simptomele sunt clare.

Incă o oră de stat la infecțioase. Deși e foarte târziu e veselă. Temperatura e în scădere și cheful i-a revenit. Dansează și are chef de joacă, de alergat și de-a prinselea. Tocmai aici a apucat-o…unde mi-e frică să ating ceva. Mă bucur totuși să o văd veselă și cu drag de joacă. Alți copii își așteaptă rândul: unul mai mare e întins în brațele părinților lui, nu are chef de nimic, e blonduț, frumos tare. Dintr-un cabinet se aude un altul mai mic țipând, probabil îi e frică de analize….. Doctorul, profesiosnist, pare obosit de câți a văzut déjà dar se oprește un pic și respiră : ne asigură că e în priză toată nopatea și că nu trebuie să ne fie teamă de deranj… Medicamentul destinat în astfel de cazuri nu se găsește pe nicăieri, doar la o singură farmacie.

O seară ! Trei spitale…. Copii plânși, triști, sau veseli pe alocuri, uitându-și suferința. Părinți obosiți și îngrijorați poate veniți la spital direct după o zi de muncă. Doctori blânzi și drăguți, asistente care își fac treaba și par să își fi învățat lecția : nimeni nu face nimic fără acordul părinților. Toți explică acțiunile pe care le fac și de ce.

Ajungem acasă spre miezul nopții. Febra pare să-i fiarbă căpșorul micuț din nou. Nu o mai deranjez însă cu termometrul. Încerc să las medicamentele să-și facă treaba și eu să o răcoresc natural. Nici asta nu-i place dar… A treia noapte de nesomn, mai calmă de data aceasta însă…Nopțile unei mame când copiii sunt bolnavi nu sunt niciodată însă prea bune, așa-i ?

Mulțumesc că ai poposit aici. Te aștept și pe mamide2

credit foto : descopera.ro, pixabay