14 lucruri pe care nu le-am spus despre mine

Am primit provocarea ori leapșa, cum vreți să-i spuneți, de a spune 14 lucruri neștiute ori mai puțin știute despre mine, de la Alina acum ceva zile. Cum însă ultima săptămână pentru mine a fost un adevărat haos cu ajuns acasă numai pe la 8 seara nu am găsit nici timpul dar nici răgazul necesar să răspund cum se cuvine. In primul rând însă ar trebui să spun că sunt o maaaaaaareeee fricoasă iar primul lucru care mi-a venit în minte când am vazut provocarea a fost : « Aoleu ! Ce mă fac eu, că nu am nimic interesant de spus ! Viața mea e atât de banală și neinteresantă încât sigur nu găsesc nici 5 darăminte 14 lucruri ». Apoi, am înghițit un pic în sec, am îmbrățișat-o pe Alina în gând cu mare drag că mi-a trimis leapșa pentru că îmi dă prilejul să reflectez un pic asupra mea, să mă întorc la mine și să mă văd din nou. Imi dau ocazia atât de rar…

Sunt extrem de timidă. Atât de timida și de retrasă încât oamenii care nu mă cunosc prea bine au impresia că sunt o afurisită cu nasul pe sus. In realitate, mie îmi paralizeză cortextul prefrontal și nu sunt capabilă să fac un pas / vorbă spre ceilalți. De teama să nu deranjez, să nu zic vreo prostie, să nu fiu respinsă….și dacă mă zbat să ies din starea asta și să acționez, o fac de obicei foarte stângaci. Deci dacă mă vedeți cumva stând singură ori zâmbind tâmp într-un colt, știți de ce.

Se spune că prima dragoste o trăiești la grădiniță….Așa mi s-a întâmplat și mie. Probabil aveam vreo 6 ani și îmi plăcea de Alin, un băiat drăguț și cumințel. Evident că el habar nu avea. Mai mult chiar, cred că plăcea o altă colegă. Ne-am reîntâlnit în gimanziu, când am aterizat în aceeași clasă. Pe atunci însă o îndrăgea pe colega mea de banca…Deci, prima dragoste nu prea a fost cu noroc.

Am așteptat 35 de ani să învăț să merg pe bicicletă! Bine că s-a întâmplat totuși chiar și atunci când nimeni nu mai credea. Nu am avut bicicletă în copilărie. Trebuia să ne descurcăm cu bicicletele adulților, bătrânele biciclete rusești- Ukaine. Bunicul meu avea una – albastră la care ținea ca la ochii din cap și pe care și tata a folosit-o până de curând (de fapt, deși îi cumpărasem noi o bicicletă nouă, el tot pe vechea Ukraină mergea). Cine era mai încrâncenat și mai dotat a reușit să învețe de pe atunci, cine nu…ei bine am încercat și eu de câteva ori. Era grea și eu mică. Când încercam să dau piciorul peste ghidion nu ajungeam la pedale, când mergeam pe dub ghidon (așa cum făceau de altfel majoritatea prietenilor mei) trebuia să stau strâmbă și totuși să țin bicicleta în echilibru. Am căzut de câteva ori. Deci…abandonat. Și acum prietenele mele râd cu poftă când își aduc aminte.

Odată am câștigat un concurs de skandenberg. Da, sunt destul de puternică !! 🙂 Eram studentă. M-am lăsat convinsă cu greu și doar de dragul distracției. M-a prins însă febra competiției și am câștigat. Nu a fost prea ușor totuși.

Am fumat timp de 13 ani. Serios! Cu simț de răspundere (ca de altfel toate lucruile pe care le fac 😉 ). Am început dintr-o prostie la îndemnul frumoasei mele prietene, Alina, și ca să fim cool. Am continuat pentru că mi-a plăcut. De altfel mie îmi plăcea tare mult să fumez singură. Erau clipele mele, doar eu cu mine și gândurile mele, momentele mele de liniște. Dacă ar fi să mă reapuc vreodată, aș face-o doar pentru asta.

Mi-am dorit pe rând să fiu așa : vânzătoare la aprozar (mă jucam cu legumele rămase prin vrejurile strânse toamna din grădină de bunici) ; doctoriță (aveam și un spital, se numea : Dispensarul nr. 4 Brabete : populat cu o grămadă de sticle, sticluțe, cutiuțe și jucării de cauciuc pe care să aplic tratamentele) ; învățătoare (aranjam toți copii mai mici decât mine, le explicam metodic diverse lucruri, îi aranjam și plecam cu ei în excursie. Câteodată mai scriam și cu creta pe mobilă). Inginer constructor ( era vremea filmelor ceușiste cu ingineri constructori și agronomi). Mai târziu – actriță, avocat (am un simț justițiar extrem de dezvoltat) și jurnalistă….Se pare că am fost prea nehotărâtă !!

Primul meu calculator a fost un pentium 4 – în ultimul an de facultate. Sora mea se străduise să îmi dea bani ca să mă ajute la scrierea lucrării de licență. Tot atunci am avut și prima imprimantă – hp. Mulțumesc dragă Flori, nu am cum să uit așa ceva. In aceeași ordine de idei, primul telefon mobil a fost un Trium – în anul 2 de facultate. Era micuț, finuț și aveam acel abonament de 1cent în weekend de la Connex dacă vă mai aduceți aminte.

Am făcut 4 ani de atletism: zi de zi câte 2 ore ! Iar rezultatele la probele de viteză, săritură de pe loc, săritura în lungime și garduri erau chiar bune. Știu că acum e greu de crezut ! Trebuie neapărat să mă reapuc de un sport ! E esențial !

Spuneam că sunt fricoasă ? Ei bine, închipuiți-vă că nu am carnet de șofer. Până acum vreo 4-5 ani, găseam de fiecare dată un motiv : că nu am nevoie, că nu am timp, că nu am bani, că nu îmi place, că nu am mașină… în ultimii ani, îmi tot propun la fiecare început de an să fac asta (pentru că da, e evident foarte necesar !!) dar nu pot ! Pentru că nu am timp, nu am bani, de fapt, cred că mi-e o frică de mor!! Oare mai am șanse să fac vreodată școala asta ?

Nu am fost niciodată prea aplecată spre muncile fizice, motiv pentru care nici nu eram foarte apreciată de bunici. Sora mea era cea care muncea cot la cot cu ei, alerga cu bicileta încolo și încoace, mergea la colectiv vara ca să își facă banii ei și muncea serios, era în stare să ridice un sac plin singură. Eu rămâneam mereu în urmă la muncile câmpului, mă dureau brațele, nu puteam nici ajutată să ridic un sac. O singur dată am fost și eu la câmp (la copilit- o muncă de altfel foarte ușoară). Nu am reușit însă nici atunci să fac față, așă că după numai trei zile am abandonat și nu m-am mai dus.

Sunt o uitucă desvârșită. Nu exista să merg pe undeva și să nu îmi uit ceva : căciula, fularul, mănușile, umbrela, caiete, creioane, cărți, aparat foto….culmea a fost când mi-am uitat pantalonii! Nu vă închipuiți totuși că am plecat dezbrăcată acasă !

Prima ieșire la mare a fost la vârsta de 6 ani împreună cu bunicii din partea mamei și verișorul meu, Marian. Din acel concediu la Marea Neagră nu îmi aduc aminte decât cum mă întreceam cu văru-meu să bem pe furiș spuma de la halbele de bere, melcii abli pe care îi strângeam de peste tot și cum mă blagoslovea mamaie că nu o lăsam să doarmă (pe vremea aia nimeni nu îndrăznea să doarmă cu mine, atât de dezordonată eram).

Greu de crezut pentru o persoană care nu a fost niciodată atrasă de științele exacte dar chiar îmi plăcea chimia – anorganică. Atât de mult încât ajunsesem în clasele a șaptea și a opta să merg și la olimpiade. Mai târziu, deși liceul l-am ales la profilul filologic, una din materiile de bac a fost chimia anorganică. Aici am trișat un pic – pentru că de fapt aveam foarte puțin de învățat comparativ cu alte materii.

Singurul lucru pe care nu îl suport, care intră în conflict cu natura mea profundă și care mă face să reacționez instinctiv e nedreptatea, lingușeala, partis-priul, prefăcătoria…Poate de-asta mă simt atât de bine de fapt în preajma copiilor și a bătrânilor. Se pare însă că această atitudine nu mi-a adus nimic bun până acum și e incompatibilă cu succesul….Să încerc să mă « cizelez » oare în această privință ? Deși nu cred că mai am vreo șansă…

Mulțumesc Alina pentru prilejul de a sta de vorbă, de a-mi aduce aminte lucruri uitate ori pierdute și de a ne cunoaște mai bine. De a ne reaminti de altfel cât de complecși și minunați suntem, cu bune și mai puțin bune !

Și mai e ceva : sunt foarte autocritică, deci nu nu cred că am 2- 3 poze maxim în toată existența mea în care să îmi placă cum am ieșit, deci nu vă așteptați la vreo fotografie în acest post cu mine. In general pozele cu mine sunt accidentale și vor să evidențieze altceva sau pe altcineva.

Mă bucur că ai poposit aici. Te aștept și pe mamide2.

credit foto : slideshare.net