Am primit bilețelul, da!

Și nu e deloc cea mai fericită surpriză care sa te aștepte la finalul unei zile obositoare de muncă. Am primit bilețelul și am simțit cum urcă încet în mine toată rușinea. Mi-am simțit mândria terfelită și toată strădania mea de părinte aruncată la coș. Am simțit furie și neputință și tristețe și dezamăgire.

Aș fi răspuns cu aceeași monedă, să rușinez, să țip și să distrug și eu la randul meu – de neputință, de rușine, de « de ce »

Am avut imboldul sa țip, să acuz, să rușinez și eu la rândul meu. Am avut tentația să țin iar unul din multele, lungile monoloage acuzatoare care nu fac decât să macine și mai mult relația și pe el să-l adâncească în muțenia lui. Am vrut “să intru în pământ de rușine”…pentru că așa am fost învățată că trebuie sa reacționez, așa i-am văzut pe ai mei că au făcut în copilăria mea : capul în pământ în fața străinilor și cearta cruntă a copilului.

Dar m-am oprit la timp și “l-am văzut”

Am avut tendința să fac toate astea. Apoi l-am văzut pe el. Capul plecat, trăgând de timp. Lăturalnic. Știind că nu a fost bine. Simțind că va urma furtuna. Pregătit de retragere, de fugă. Speriat și gata de fugă ori de atac, în funcție de reacția mea. I-am simțit frica, rușinea și tristețea că « iar » a greșit deși sigur nu asta a vrut. Dar ceva dincolo de el și de puterea lui l-a copleșit, l-a făcut să acționeze așa.

L-am văzut și cumva totul s-a domolit un pic în mine. Tirada de acuze și de reproșuri s-a oprit la ieșire. Dar nu de tot. Au ieșit la iveală totuși întrebările –  retorice : ce s-a întâmplat ? Ai ceva să-mi spui ? De ce nu vorbești ? De ce nu mă privești …singurul răspuns a fost capul întors, umerii plecați, grei- împovărați și încordați și vocea sugrumată să îl las. Pentru că da,

îl durea. Iar eu știam și simțeam asta.

Și aș fi vrut să pot să îl ajut. Și aș fi vrut să mă lase să înțeleg și să îi fiu alături. Ce se întâmplase la școală în ziua aceea ? Cu cine se certase ? Ori nu se certase dar se simțise frustrat ? Ce îl supărase atât de tare ? Fusese cearta noastră din ajun ? Reproșurile ? Dezamăgirea? Comparațiile constante?  Ce îl determinase să se comporte urât cu persoanele care nu meritau ? De ce își scosese toată supărarea, frustrarea și neliniștea fix cu cine nu cauzase tot acest negativism ?

Nu am știut /putut să-l iau în brațe

Am înțeles că nu putea (așa cum nu a învățat încă să o facă) să se deschidă și să vorbească așa că l-am lăsat. Nu am știut / nu am putut încă să îl iau în brațe fizic (Pentru că încă mai simțeam rușinea și povara grea pe umerii mei) . Nu am putut să-l mângâi și să îi arăt că sunt acolo pentru el și atunci când nu se comportase ok, mai ales atunci când nu se comportase OK.

Dar măcar i-am oferit spațiul care să îl facă să se simtă în siguranță. Am mers după sora lui și la întoarcere, la vederea ei, fața i s-a luminat. De unde până atunci stătuse chircit, întors, cu ochii triști și încercănați, acum a râs și i s-a adresat cu vocea zâmbitoare și plină de speranță : «  Ce faci Gigilica ? » « E băiatul meu » i-a răspuns Amyra îmbrâțișându-l duios.

Nu am mai încercat să aflu cauzele comportamentului său. Știu sigur că nu ar fi putut să mi le explice. Că nici lui nu ar fi știut să-și spună de ce. Știe când întrece limitele și totuși nu se poate opri. E ca un tăvălug care vine cu o forță mult mai mare și îl copleșește. Iar dacă din exterior întâlnește opoziție, ori se simte dezaprobat, limitat, pedepsit, atunci se adâncește și mai tare în comportamentul nociv.

BFF – Best friends forever

Seara a continuat într-un mod deosebit de armonios. Iar a doua zi a fost copilul blând pe care îl cunosc. Care colaborează, înțelege, e voluntar și vesel, făcând de bună voie lucruri pe care altă data mă rugam de el cu zilele și toate amenințările posibile să le facă. Peste două ore a decretat că noi suntem BFF – Best friends forever.  Nu pentru că am fi făcut ceva nemaipomenit împreună (doar câteva exerciții 🙂 ). Nu pentru că i-aș fi spus că îl iubesc ori i-aș fi adus vreo jucărie. Eram cei mai buni prieteni pentru că s-a simțit în siguranță. Pentru că nimeni nu l-a trimis în camera lui, nu l-a certat, nu i-a ținut predici, nu l-a rușinat, nu l-a acuzat, nu l-a întrebat excesiv ce, de ce, cum !? Nimeni nu le-a respins când a căutat apropierea.

Acceptat și iubit necondiționat

A simțit că e al locului, că e acceptat așa cum este și s-a relaxat. Umerii s-au destins, fruntea s-a descrețit și s-a ridicat, privirea s-a înseninat și brațele s-au deschis. Iubirea necondiționată – dar cât de greu e de oferit ! Pentru că nici nouă nu ni s-a dat. Am fost iubiți, apreciați, respectați, văzuți doar dacă am fost : « copii cuminți », « copii ascultători », « copii cu note mari », « copii buni ».

Nimeni nu iubește copiii neascultători, « copiii răi », copiii obraznici, copiii dificili. Copiii care te provoacă la fiecare minut și care te scot din zona de confort. E greu să faci față unui copil dificil care te provoacă neîncetat. Un copil în fața căruia, se pare că niciuna din metodele învățate nu au efect. E greu să vezi că în spatele unui copil care, poate se comportă obraznic, e un suflet foarte sensibil și care se simte rănit. E greu să te oprești, să respiri și să iubești necondiționat. Pentru că tot ce face acest copil este să te zdruncine din toate temeliile, să te macine, să te frustreze, să te întoarcă pe dos. Te face să te îndoiești de tot , de toate, de dreptate, de tine și de el.

Atunci, mai ales ales atunci, ar trebui să ne oprim și să ne amintim de râsul lui, de faptele lui bune, de sufletul lui curat, de ideile frumoase, de momentele plăcute petrecute împreună. Să-l luăm doar în brațe (dacă ne lasă) și să-i transmitem prin toată ființa noastră că îi înțelegem durerea, că îi simțim suferința, că îi vedem povara. Că suntem acolo pentru el mereu.

Sunt Laura. Mulțumesc că ai poposit aici. Te aștept și pe mamide2

Credit foto : psychologies.ro, desprecopii.ro