« Ce faci Vali ? » strigă băiatul uitându-se în sus, apoi face câțiva pași în direcția blocului însoțit de fetița cu care era.

Mă uit și eu instinctiv să văd cui i se adreseaza : în rama geamului era capul alb, cu părul vâlvoi al unei bunici probabil.

« Ne-a făcut o jegoasă bătrână poftă de pizza ! »

Bunica nu aude așa că mai întreabă o dată : « Ce ? »

Băiatul mai face câțiva pași spre bloc și urlă : « Ne-a făcut o jegoasă bătrână poftă de pizza ! »

Bunica, impasibilă: « și ați mâncat ? »

Băiatul : « Nu, că nu am mai avut bani ! »

 

N-am auzit mai departe cum o fi decurs conversația celor doi, dar mi-am dat seama de un lucru, de fapt de două :

1. că sunt o persoană mult prea pudică, ori prea frustrată căci primul lucru, dacă eram bunica, ar fi fost să-i spun copilului să nu mai vorbească așa. Chiar dacă nu o face, măcar să știe că nu îmi place, că nu e frumos și că trebuie s fie respectuos.

1. că, dacă aș fi fost o bunică, i-aș fi spus că face mamaie imediat o pizza pentru băiat. Cu ce să fie ? cu șunculiță, cârnăciori, ciuperci, măsline…sau cu de toate ?

2. Că nu mai sunt nici copiii, dar nici bunicile ce erau odată.

Ups, erau 3 lucruri.

Un lucru-i sigur : nu prea mai există granițe ori reguli și fără acestea nicio societate ori indivizii săi nu au cum să funcționeze corect.

Cam acest lucru încerc să i-l explic de fiecare dată (uneori în prea multe cuvinte și prea cu atac la persoană) copilului meu care îmi testează necontenit limitele. Și taxez de fiecare dată (exagerat uneori) comportamentele nedorite, vorbele urâte, grosolănia, lipsa de maniere. Cu cât insist mai mult însă asupra unor lucruri, cu atât parcă ele merg în direcția nedorită. Dar nădăjduiesc de fiecare dată, că tot repetându-i ce e frumos, ce bine, ce e nobil să facă, care sunt lucrurile care-i fac cinste și care îl fac să se simtă bine și apreciat … tot spunându-i, arătându-i ori certându-l, ori lăsându-l să vadă singur și să se convingă cum e mai bine, poate cândva toate astea i se vor fi întipărit în minte și vor ieși la iveală și vor arăta adevărata lui valoare.

 

Pentru că pe deoparte, consider absolut necesar să i se permită copilului să aleagă, să își spună părerea, să ia decizii și să fie lăsat să fie responsabil.

Copilul trebuie să fie conștient de valoarea lui ca și individ în lume, de faptul că vocea lui trebuie și poate fi auzită, că el este cineva și părerea lui contează. Dar pe de altă parte, cred cu tărie că o libertate prost înțeleasă ori fără limite face mai mult rău decât autoritatea totalitară.

Oamenilor în general, și copiilor, în special, cu cât le atragi mai mult atenția asupra unui lucru, cu cât le interzici să facă ceva, cu atât sunt tentați să treacă limitele, să încalce regulile, să vadă ce se întâmplă dacă… și dacă reacția e exagerată atunci copilul va fi tentat să repete comportamentul declanșator pe față sau în ascuns (adică va învăța să și mintă).

Ei bine, cu toate că știu că, în încăpățânarea lui, copilul meu mare preferă să meargă până la autodistrugere decăt să cedeze, nici eu nu mă pot abține să nu îi atrag atenția când greșește, când ajunge la urechile mele faptul că vorbește necuviincios ori când îl văd că se poartă urât. Uneori totuși, e prea mult. Discuția devine o ceartă și un reproș continuu. Relația se degradează, ruptura se adâncește iar copilul parcă nu mai e capabil să facă decât greșeală după greșeală, prostioară după prostioară !

O ieșire din decor a uneia dintre părți e atunci poate soluția ideală. Sau dacă aceasta nu e posibilă, respiri adânc și iubești. Te dai un pic în spate și măsori cu alți ochi (nu cei orbiți de furie, ori triști și dezamăgiți ori poate chiar deznădăjduiți) proporția dezastrului. Apoi, liniștit, revii în matcă, îmbrățișezi și iubești, cerți cu blândețe și pedepsești cu respect.

Și constați că și el devine mai blând. E înțelept din nou, curios și cuminte. Căci iubirea repară tot.

Sunt Laura. Multumesc că ai poposit un pic pe aici. Te aștept cu un like și pe mamide2.