« Te bucuri că ai venit? Ce ți-a plăcut cel mai mult ? »

« Că m-am întâlnit cu Ana. »

Ana e verișoara lui cea mică, mai mare decât el cu vreo 3 ani. Inăltuță acum, slăbuță ca el – genul de copii pe care simți cum îi duce vântul și ți-e teamă că o să se rupă, dar care sunt mai puternici decât te aștepți. Ana are acea smerenie plăcută a copiilor buni și respectuoși. Nu e timidă, privirea îi e dreaptă și clară, vocea subțire și râsul cristalin. Iar în preajma ei Arthur redevine și el blând și liniștit. Cred că e un noroc totuși pentru un băiat să aibă atâtea verișoare.

Se ține după ea ca scaiul și oriunde te uiți îi vezi numai împreună.

El mai mult după ea. El propunându-i anumite jocuri, apoi negociind. Ea făcând regulile dar impunându-le fără ceartă. El, rugându-se uneori de ea să facă câte ceva ori să-i spună ceva, ea lăsându-se cu greu. Că se joacă de-a v-ați ascunselea, merg până la magazin, joacă Monopoly, ori se uită pe telefon, mereu sunt împreună, mereu fac câte ceva împreună și pare că găsesc calea cea bună de comunicare. Și e o plăcere să-i vezi pe amândoi alergând de colo-colo, făcând treburile lor de copii, ori răspunzând nevoilor noastre de ajutor, într-o dulce comunicare.

E ca și cum și-ar crea un univers al lor. Un univers în care își sunt suficienți lor și le e foarte bine așa.

Nu au nevoie de copiii de pe stradă, nu simt nevoia să caute compania altora și chiar dacă poate se plictisesc , după o tură de « bună mami, bună tati, hai să mâncați », revin unul la celălalt frumos, ca o continuitate firească. Când sunt împeună nu au nevoie nici de adulți care să îi păzeazscă, ori să se amestece în treburile lor. Știu singuri ce e bine și ce nu să facă, ori până unde să meargă și care sunt limitele.

Sunt grijulii și cu cei mai mici și îi implică și pe ei în joaca lor de cele mai multe ori.

Sau dacă aceștia le strică joaca pentru că nu pot/nu înțeleg regulile, schimbă macazul, ori pur și simplu se întrerup. Dar fără supărare ori stres, așa cum se întâmplă de obicei când suntem la București. Aici, dacă Amyra se bagă peste jocul lor și le strică ordinea, ori le ia cărțile, fie se opresc și îi explică că nu e bine, fie încearcă să îi atragă atenția spre altceva ori o aduc la unul dintre noi, fie dacă nu e chip, pur și simplu nu se mai joacă acel joc.

Nu se aud însă țipete, supărări, ori « Mamaaaa, vino să o iei, Amyra face nu știu ce…ori Amyra nu ne lasă să ne jucăm ! » Când ea încearcă să se țină după ei, fie la alergat, la cățărat, la v-ați ascunselea, la mers fuga până la magazin și evident că nu reușește, Ana se oprește, o ia de mânuță și merge în ritmul ei. Are răbdare cu ea și-și sacrifică joaca ei inițială iar el face la fel.

Când e cu ea nu am nicio grijă, știu că nu pleacă departe, știu că nu fac prostii și chiar dacă se mai supără sau mai bine zis, o mai supără, apare după ea, nu neapărat cerându-și scuze dar rugându-se să reînceapă joaca ori propunându-i ceva. Iar ea, cedează mereu și apoi le auzi iar râsetele zglobii îi vezi alergând care încotro ori conspirând încet pentru următorul joc.

E atâta candoare și blândețe în joaca lor !

Nu știu cât va mai dura relația lor așa frumoasă cum este déjà de câțiva ani. Nu știu nici dacă relația lor este așa pentru că se văd foarte rar ori pentru că și noi când suntem aici suntem mai blânzi, mai senini, mai puțin stresați. Ori pentru că ea este mai puțin conflictuală. Dar mă bucur tare să îi văd împreună și că își construiesc amintiri frumoase care le vor veghea viața peste ani.

Sunt Laura. Multumesc că ai poposit un pic pe aici. Te aștept cu un like și pe mamide2