Când eram mică nu aveam aparat foto. Mergeam la magazinul foto sa ne facem câte o fotografie. Iar pentru asta tata făcea programare cu vreo săptămână înainte si mai așteptam încă o săptămână -două până  erau gata.
IMG_20180621_121034.jpg
Fotografiile erau alb-negru (pentru color trebuia să plătim probabil mai mult…).
De acasă primeam instructajul de rigoare : sa zâmbim frumos, sa fim cuminți, sa avem grija sa nu ne murdărim hainele frumoase, speciale pentru poză (deși nici măcar nu se vedeau culorile)….

Numai că nimeni nu ne învățase să zâmbim,

nu știam cum să facem asta: eu îmi lățeam buzele până la urechi fără ca ochii sa spună ceva, sora-mea își strângea buzele ca și când s-ar fi chinuit sa nu râdă. O astfel de poza pregătită cu mult timp înainte era un fiasco total.

Aveam vreo 5 anișori cred, și nu înțelegeam de ce tata și mama făceau fețe-fețe in spatele domnului care ne fotografia. Doar eram cuminti, curățele și « zâmbeam ». Aveam să vedem rezultatul peste vreo 2 săptămâni și de atunci sa ne urmărească ani de-a rândul atât de mult încât să îmi fie, inconștient, frică de fotografii.
IMG_20180620_123941.jpg
Plus, după această experiență, tata s-a supărat așa tare pe noi, încât a decis că nu ne va mai duce să facem poze. Și chiar așa a fost.

Următoarele fotografii au fost cele din școală de 8 martie și  apoi, mai târziu în generală când reușisem  sa îmi iau  eu un kodak amărât.

Astăzi, sărbătorim ziua selfiului- nu exista termen în limba română așadar a fost preluat ca atare din engleză și reprezintă fotografia pe care ți-o realizezi singur.
Frustrările din copilărie m-au făcut oarecum sa stau deoparte de fotografii și mai ales de selfi-uri. Nu cred că găsesc 5 fotografii (în toată existența mea) în care sa îmi placă de mine: sunt strâmbă, îmi iese nasul mare, stau aiurea, mă uit cruciș, am părul vâlvoi, gâtul în față, hainele îmi pică strâmb și sunt foarte grasă….
IMG_20180621_080737.jpg
Cu toate astea, am invațat să mă bucur de locurile pe unde ajung și de oamenii cu care sunt. Așa că am și ceva selfi-uri în locuri care îmi plac ori cu persoane dragi.
Un singur lucru nu fac însă – nu mă aranjez niciodată pentru o fotografie, sunt mereu dezordonată, nemachiată ori cu părul vâlvoi, adică fix așa cum mă găsesc în acel moment.
Mă entuziasmez și « fac un selfie » iar apoi mă apucă invariabil rușinea când văd fotografiile și îmi promit că la următorul selfie o să am grijă să arăt bine.

Numai că, la fel ca in copilărie, nimeni nu m-a învățat sa pozez nici până la această vârstă, și nici eu nu am avut interesul să o fac singură.

1527116950003

Poate pentru că am ideea că  fotografia trebuie sa fie despre natural, despre moment, despre acum-ul de atunci peste ani….iar daca acest acum al meu nu este de revistă, well that’s who I am and I have toate deal with it.
Iar selfi-ul trebuie sa fie doar despre eu cu mine, cu stările mele, cu ce ori cine îmi e drag/ ori nu atunci. E o părticică din realitate, frumoasă sau nu. Atât.
Voi ce relație aveți cu selfi-urile?
Sunt Laura. Mulțumesc că ai poposit un pic aici. Te aștept și pe mamide2.
Publicités
Posted by:lauragherghe29

Lasati un comentariu

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion /  Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion /  Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion /  Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion /  Changer )

w

Connexion à %s