Îmi vine să plâng și am așa un gol în stomac de nu mai pot….
Un copil de vreo 3-4 anișori se plânge de când am urcat în metrou în brațele mamei sale. Presimt că e o jelanie care sigur va denatura dacă mama nu rupe ritmul. Și nu o face. Nu îi vorbește decât puțin și rar, nu îl mângâie, nu încearcă sa-i distragă atenția…
Copilul jelește spgeriat :”Mami, vreau acolo, te rog mami!”
Tati e în picioare în fața lor și îi spune calm : “Așa ne-a fost înțelegerea, nu se poate așa ceva!! Uite diseară nu o sa te mai uiți nici pe telefon pentru că am impresia că ești nervos și de la telefon.”
“Nu, nu” spune copilul înfricoșat apoi…își reia litania cu “Mami, te rog vreau acolo.”
Nu știu ce înseamnă acolo, pentru că erau în metrou când am urcat dar deduc din vorbele mamei că ar vrea undeva pe la ușă căci la un moment dat îi spune :”Unde vrei acolo, nu vezi câtă lume e?”
E 8.30 dimineața, poate nici nu și-a făcut somnul, poate trebuie să meargă la doctor și e speriat. Poate și părinții sunt nervoși pentru că trebuie să întârzie la serviciu și să suporte crizele lui și “rușinea” în metrou.
Dar nu arată…sunt extraordinar de calmi, nici un mușchi nu se mișcă pe fața lor – mai ales a tatălui. Nu ridică tonul, nu îl strâng de mână, Nu îi dau una după ceafă…
Totuși…
Il lasă să se tânguie și la un moment dat, cu o exasperare calmă îi răspunde mama dându-l jos de pe genunchi :”Unde vrei să mergi? Poftim!”
Copilul se sperie mai tare și se agață de ea. E speriat și nu vrea să meargă singur, nu vrea fie părăsit! Părinții îi vorbesc ca unui adult calm, cu explicații clare si argumente….
Îmi vine să mă ridic de pe scaun și să le spun că nimic din ceea ce spun ei nu poate ajunge la copil în acel moment, oricât de corect ar fi. Legătura cu cortexul frontal e ruptă. Să lase totul pe mai târziu , după ce se liniștește. Acum doar să îl ia în brațe și să îi vorbească.
Un domn la vreo 60 de ani râde fals. E lângă ei și probabil nu mai poate dar face pe convivialul. Mă întreb dacă îl vede și copilul ori dacă lui, fiind în situația copilului i-ar plăcea să râdă altcineva de el. Nu se abține și până la urmă îl amenință cu gardianul. Evident că nu are niciun efect!
Copilul e din ce în ce mai agitat și părinții decid probabil că e mai bine să coboare pt a se calma. O nouă criză îl strangulează însă mai acerb. Se agață cu mânuțele mici de inele de susținere de sus și strigă disperat că nu vrea să coboare!!
Părinții fac un pas înapoi și nu îl forțează să coboare. Mă întreb de ce era nevoie de această luare de poziții ? De ce mama nu și-a dat seama că avea să urmeze furtuna și să meargă cu cel mic acolo unde voia?? Era chiar atât de important să se respecte regulile Acum ? Era chiar atât de obosită încât trebuia să stea jos?
Poate lângă o ușă, acolo unde se putea uita pe geam era mai bine și se mai calma. Poate dacă pleca cu el spre capătul metroului era mai ok pentru că se concentra pe mers și echilibru. Intr-un final, tot asta a făcut, deci … Poate criza ar fi putut fi depășită dacă de la prima jelanie s-ar fi ridicat de pe amarâtul ăla de scaun!!!
Poate! Nu e Sigur!
Sunt momente când nu putem evita crizele copiilor și e bine să le lăsăm să se consume dar sunt momente când chiar le putem anticipa si croi niște scenarii care să ne ajute măcar să amânăm. Si mai sunt momente când putem ceda fără riscul de a da un exemplu prost pentru viitor. Pentru că ai noștri copii sunt foarte inteligenți emoțional și stiu când nu e loc de întors.
Am un gol în stomac, îmi vine să plâng și sunt atât de răscolită încât nu mai pot sta jos. Da, e problema mea și mă conduce deseori la comportamente greșite în relația cu ai mei copii. Dar tot ce îmi imaginez acum e că îl strâng în brațe pe băiețel și îi șoptesc că totul va fi bine, că e ok, nu e singur şi neînţeles.
Sunt Laura. Mulțumesc că ai poposit un aici. Te astept şi pe mamide2.
Mami de 2 