Lumina bunicilor

Mânuțele lui mici si finuțe, de copilaș de 4 -5 anișori se plimbau pe pielea neagră și zbârcită a mâinilor străbunicii, ridicând-o ușor. Nu auzea ce îl întreba străbunica, nici nu vedea încântarea de pe fața ei ca el e acolo, lângă ea.

Deodată se ridică de pe scăunelul mic și veni să se lipească  de mamă :

“Mami, nu-i așa că tu nu vei îmbătrâni?”

Mama îi mângâie creștetul  blond, zâmbește și îi răspunde blând :

“O să îmbătrânesc și eu, ca toți oamenii, dar mai e mult până atunci. Tu vei fi mare și poate vei avea proprii tăi copii!”

Băiatul e mulțumit de răspuns și pleacă zburdând la joacă. Nu o aude pe străbunica strigându-l în urmă să mai stea ca să îi mai spună o poezie și să numere. El zburdă spre o treabă  foarte importantă dar indecis pe care să o aleagă, ea – rămâne imobilizată pe scaun, cu privirea umedă, urmărindu-l.

Din gură îi curg versuri copilărești învățate pe vremea când era și ea doar un pic mai mare decât strănepotul. Câte decenii să  fi trecut de atunci? Parcă era mai ieri. Versurile se sting ușor pe buze, încurcate, dar ochii rămân ațintiți la el. 

Apoi oftează adânc și mâinile uscate și zbârcite se apleacă să culeagă smocurile de iarbă de pe lângă scaun. “De maică, dacă eu aș putea, n-aș face? Uite așa îmi petrec toată ziua, am rupt cu deștile astea toată iarba din curte…Da’tu ce mai faci? Cum mai e p-acolo pe la Bucureștiul ăla? Nu puteai să stai și tu mai aproape să vii la măta și la tactu. Acum când mai vii? La Crăciun?

Nu știu cum arătau bunicii mei în tinerețe, doar niște poze decolorate din casa veche îmi dau o idee. Eu mereu i-am prins deja bătrâni, cu păr alb și riduri adânci. Cu mâini noduroase și aspre dar tare harnice. Cămăși decolorate de soare și de la atâta spălat (La ce îmi mai trebuie mie haine?Unde mai merg eu?), ciarapi și flanele de lână și ițari spălăciți.

Bătrâni dar în putere, mereu cu câte o treabă  de făcut, ori cu vreun plan pentru ziua de mâine, ori pentru săptămâna  viitoare, ori la iarnă. Că nu se cade să fii nepregătit. Fără greutatea trezitului zi de zi la 6 dimineața, uneori chiar mult mai devreme, a muncii grele, a lipsei banilor… Dar și cu timp tihnit, cu odihna scurtă de după prânz când era căldura a mai mare, ori cu ieșitul la o vorbă în drum duminicile.

Ce lumină era pe vremea bunicilor mei!

Sunt Laura. Mulțumesc că ai poposit un pic pe aici. Te aștept și  pe mamide2.