Arthur, facem si noi o poză?

El, se întoarce cu spatele, se strâmbă, se învârte sau pur și simplu nu mă bagă în seamă.

• Arthur, îmi faci si mie o poză?
• Nu pot, sunt ocupat (făcând nimic…).

Amyra, îmi dai un zâmbet? (Nu îi cer să facem o fotografie pentru că atunci vrea neapărat să facă ea) și îmi dă cel mai dulce zâmbet si cea mai minunată mutrița colorată.

Sunt atât de diferiți dar la fel de simpatici în felul lor de a fi.

Mă distrează  figura de băiețel rontujor a Amyrei. Toata lumea o confundă cu un băiat, iar eu…. îi las în pace. Ce stiu ei ce prințesă delicată se ascunde în  spatele figurii?

Imi plac gesturile ei, mutrițele si felul in care se chinuie să explice lucrurile.

Imi place (sau mă enervează, după caz și grabă) felul în  care se răzgândește imediat : “Nu vreau să mergem la grădi/acasă….pentru ca imediat după ce îi explic calm că trebuie,  să se replieze foarte calm : “Megem la maternelle si mami la travail si Athur  la școală, da mami!”

Îmi place complicitatea frățească, când ea îi ia apărarea ori când el o protejează.

Imi place dar uneori mă și exasperează teribil când se ciondănesc : mai bine spus, când el o contrazice doar pentru a o enerva. Alteori doar vrea să o ia în brațe ori o roagă să-i dea un pupic și ea nu vrea iar el insistă până când ea se enervează și țipă.

Mă uimește întotdeauna cum știe să întoarcă situația în favoarea ei : “Amyra cine a făcut asta ? Athur a ticat!! Sau mami a lătunat apa..”. ( când e evident că ea a făcut asta). Cum e posibil la 2 ani și 9 luni!

Zâmbesc cu nostalgie când constat ce băiat mare s-a făcut și cum știe să fie responsabil.

Mă obosește foarte tare când se comportă mai rău ca un bebeluș și nu mai înțelege nimic rațional… 😦 și îl ține nu glumă.

Mi-e foarte drag când e înțelegător și când mă pot baza pe el: să stea singur acasă, să vină la grădiniță, să facă câte o trebușoară măruntă.

Îl urmăresc pe ascuns : ce gesturi și atitudine de băiat mare are !! Nu e nimic studiat, e natural și e foarte frumos!! De-ar fi și un pic mai deschis …

Mă bucur când râd, aleargă, sunt veseli și zglobii, când sunt încrezători și curajoși. Mă doare când sunt triști și necăjiți. Mă exasperează când trebuie să le explic de o mie de ori un lucru evident ori când îi apucă  smiorcăiala. Mă sperie când sunt bolnavi și suferinzi.  Sunt mândră când fac fapte bune. Mă simt neputiincioasă când sunt neascultători. Mă simt vinovată când nu reacționez cum trebuie și țip și nu sunt o mamă bună.

Sunt fericită că sunt mămica lor, înțeleg că sunt diferiți și încerc pe cât posibil să nu-i compar. Mă  bucur că mă provoacă și mă pun în tot soiul de situații dificile pentru că mă ajută să cresc.

Sunt Laura. Mulțumesc că ai poposit un pic pe aici. Te aștept și pe mamide2.