Zâmbesc copilăriei !

Zăpada ajungea lejer până la genunchi, iar pe alături pe unde oamenii o dăduseră la o parte să facă poteci era aproape cât ei, copiii. Totul era alb în jur doar fumuri gri se zăreau pe ici pe colo din hornurile caselor. Dar valea era o nebunie de culoare, râsete şi voie bună. Zece, cinşpe copii se strângeau de prin casele îngropate în zăpadă să se dea cu săniile pe derdeluş. O porneau de dimineaţă, după ce se mai domolea un pic gerul şi nu se mai dădeau plecaţi până nu le îngheţau hainele pe ei.

Nu exitau pe atunci nici polare, nici pantaloni impermeabili de ski. Sosetele de lână şi puloverele croşetate de mâinile bunicuţelor erau tot ce aveau. Căciuli prea mari de miel le cădeau pe ochi. Un brâu lat împrumutat de la bunu’ ca sa ţină strâns rândurile de haine ori vreo basma legată strâmb la gât să nu intre vântul.

Urcau dealul de câte cinzeci de ori pe zi, alergau, cădeau, se împiediacau, se înlănţuiau câte 5, 6 sanii şi cădeau grămadă unii peste alţii într-o veselie generală. Făceau apoi cazemate şi porneau războiul. Niciun adult nu le stătea de strajă, niciun adult nu era acolo să-i despartă ori să intervină când conflictele o luau razna. Ei, singuri găseau puterea şi echilibrul de a rezolva tot, ei singuri ştiau şi găseau calea şi … cel mai important, nimeni nu era lăsat deoparte. Mai apărea câte unul în vârful dealului să-i adune pe acasă.

Copiii plecau bodogănind că joaca le era curmată şi adultul în urmă zgribulit în haine la fel de ponosite şi întrebându-se de fiecare dată cum de puteau sta cu orele în frigul ăla. Nu le era nici foame, nici sete iar dacă le era mâncau zăpada ori ţurţuri groşi. Frigul îl simţeau abia când intrau la căldură în casă şi îşi puneau picioarele pe sobă. Ace mărunte le străpungeau atunci tălpile şi îşi jurau că nu se vor mai întoarce pe pârtie.

Ieri a nins puţin în Bucureşti. Imi place să mă trezesc noaptea ori dimineaţa devreme să privesc zăpada neatinsă. Atunci oraşul pare mult mai frumos. Totul e îmbrăcat , curat, neatins. Iar în jur e atâta linişte şi pace. Imi plac străzile albe şi necurăţate, îmi place să aud scârţâitul zăpezii sub bocanci şi atât. Lumina zilei şi forfota oamenilor profanează totul…

Azi a picurat aproape toată ziua. Zăpada de ieri s-a topit încet. O ciorofleacă rece şi urâtă i-a luat locul. Apă amestecată cu pâlcuri de zăpadă, apă ce pătrunde lejer prin cusăturile bocancilor. Iar de sus picături mici şi reci ce intră prin blugi şi se scurg pe piele. Nici cerul nu e curat, un plumburiu domneşte peste tot. Trag opintit la o sanie ce alunecă mai mult prin apă, o mână ţine o sacoşă grea plină de cumpărături, o alta scapă sfoara saniei, picioarele se afundă în băltoace şi cerul tot curge….

Până… până să aud din spate «Ce distractiv e !! Hai mami, mai repede, dă blană ! ». Imi întorc privirea spre ei şi îi văd râzând, veseli şi coloraţi încercând să soarbă picăturile de ploaie şi cântând. Zâmbesc instantaneu, arunc sacoşa de pânză în ploaie şi scot telefonul să le fac o poză. Râdeam în hohote şi ne apucăm de cântat toţi trei… Nu mai e parcă la fel de posomorât iar picioarele aleargă mai tare, cineva mic şi roz se răstoarnă de pe sanie direct în ciorofleacă. Noi hohote de râs se pornesc la vale. Plasa de cumpărături s-a rupt şi suntem uzi leoarcă…

Ce distractiv e !! Zâmbesc copilăriei !!

Sunt Laura. Mulţumesc că ai poposit un pic pe aici. Te aştept şi pe mamide2.