Baraca

Baraca – asa ii spuneam anexei de lângă casă și era camera mea preferată în sărăcia și simplitatea ei. Baraca nu avea mai mult de 2 metri lățime și 3 lungime și scopul ei principal era vatra. De-asta fusese de fapt încropită. I se mai spunea și “pe vatră”. Zic bine încropită deoarece aveai impresia ca baraca fusese repede construită de prin ce se găsea prin gospodărie ca să servească unui scop temporar, urmând apoi eventual să fie construită din materiale solide și de calitate. Până și atelierul lui tataie arăta că o casă adevărată, adică mult mai bine decât baraca.

Baraca era lipită de casă așa că unul dintre pereți era al casei, având în exterior doar trei. Acoperișul era aplecat înspre vale și era mai puțin înaltă decât casa, ceea ce mie personal îmi dădea un sentiment de siguranță. Cred că unul din motivele pentru care îmi plăcea baraca era faptul că era mică – ca o căsuța de păpuși sau una în copac. La interior vedeai grinzile negre de fum în care erau înfipte din loc în loc piroane mari. De ele se agăța iarna carnea și cârnații la afumat. Ori rotocoale de seu de oaie prinse cu sfoară ori cheag făcut de tataie din stomac de ieduț.

În capăt era vatra mare, de cărămidă, alături de vatră un loc unde se puneau coceni, lemne, cotoare, tot ce puteai pune pe foc. Pe vatră tronau pirostriile întotdeauna iar în colț stătea sprijinit țestul de pământ pe care mamaie îl încingea o dată pe săptămână în afară de lunile grele de iarnă când făcea pâinea în sobă.

Pe jos era pământ și peste era aruncat un linoleu albastru foarte greu si gros. Pe alocuri era rupt dar foarte rezistent. Nu se intra încălțat nici în baracă – galoșii de cauciuc și papucii erau lăsați la ușă..Numai mamaie intra cu tuzlucii ei de pânză. Arta tuzlucilor era o măiestrie în sine și nu era cunoscută decât de vreo 2 oameni în sat la care se duceau cu programare toate muierile.

Lângă vatră, erau aliniate unul, două scaune mici. Unul era tras de obicei de mamaie pe centru ca să stea pe el și să supravegheze focul. Sub picioarele scaunului se cuibărea pisica. Așa mi-o aduc aminte pe mamaie: stând pe scaunul mic si impingând cu un băț focul sub tuci, cu un picior mai în față și altul mai înapoi și cu pisica sub scaun.

Pe scaunul de lângă perete ma așezam eu de obicei. Stăteam acolo și priveam flăcările ori luam un băț cu care mă jucam în foc. Atât. Nu prea vorbeam noi. Din când în când mă mai atenționa mamaie :”Stai fa la un loc, să nu te arzi”, dar nu îmi lua bățul din mână, nici nu sărea de la locul ei să mă ferească. Era mai mult așa o vorbă ca să zică ceva. Nu se auzea decât focul și pisica torcând tare. Câteodată mai mieuna ascuțit când mamaie uita de ea și o călca din greșeală. Atunci mieuna tare, se ridica, se învârtea un pic pe loc și se așeza din nou.

Fascinația focului cred că era cel de-al doilea motiv pentru care îmi plăcea atât de mult baraca. Statul pe vatră era frumos mai ales în zilele răcoroase de toamnă târzie ori chiar iarnă când din față dogorea căldura iar partea dinspre ușă era rece de frigul de afară.

Deasupra mea trona agățată pe perete o solniță mare de lemn făcută evident de tataie. Solnița era mereu plină pe jumătate de sare mare, grunjoasă din care mamaie lua de obicei câte o lingură și o arunca în mâncare.

Lângă solniță, la distanță de vreo 25 de cm era un dulap de lemn – de fapt trei rafturi agățate de sus de grinzi și pe care mamaie sprijinea într-o ordine mereu aceeași : străchinile de lut din care mâncăm, farfuriile de fier, niste căni, pahare mici, un ulcior de lut în care erau lingurile si furculițele. Pe raftul de sus, unde nu prea ajungeam erau sticlele de ulei, oțet si un păhăruț mic de țuică cu o cârpă în el…pentru uns tăvile.

Sub raft, rezemată de perete era masa noastră în trei picioare pe care o răsturnam întotdeauna să mâncăm. Alaturi de raft și după ușă – cum ar veni : că ușa la baraca stătea mai tot timpul deschisă era un dulăpior mic de lemn : lat de vreo 25 se cm, lung de 1 m și înalt de vreo 80 cm. Pe el erau puse alandala capacele de oale si fundurile de lemn iar pe colț găleata cu apă și cana de fier alaturi de ea. Dulapul avea o singură ușiță pe mijloc si in el se păstra restul veselei – farfurii bune de portelan si căni de ceai, oale si ulcele mai bune si un linguroi imens de lemn cu care mamaie amesteca în tuciul de magiun ori bulion.

Pe peretele celălalt, chiar sub geam era butelia și aragazul. Iar lângă aragaz lavița de lemn frumos încrustată în care mamaie ținea mălaiul. În laviță punea și căpisterea cea mare în care frământa câte trei cococi mari săptămânal și ciurelul pt cernut făina.

Pe laviță mai mâncăm eu de obicei când eram singură, ca să nu mai trag masa cu trei picioare. În aragaz găseam mereu brânză, jumări și castronul cu usturoi. Deasupra laviței pe perete erau mai multe cuie. De unul era agățată traista cu pâine, de altul o pungă cu prosoape curate și altul în care erau polonicele.

Îmi plăcea și când ploua tare de tot,  vara. Picături mari, greoaie tropăiau atunci pe acoperișul barăcii. Rezonanța în încăperea deloc izolată era puternică; șiroaie curgeau pe geam și stropi plini de țărână ajungeau pe linoleu înăuntru. Ne înghesuiam atunci fie în ușă barăcii pe scaunelele mici, fie pe sub streșini și priveam ploaia. Tataie, cu un ceolofan pe umeri și peste cap, mai ieșea din când în când ca să dirijeze șuvoaiele de apă la vale.

Baraca nu mai e de mult, în locul ei e acum o cămară temeinică, frumoasă – ca o adevărată casă, așa cum baraca nu fusese niciodată. Curată, albă si cu preșuri curate pe jos iar vatra și țestul au dispărut de tot și ușa …. e mereu închisă.

Sunt Laura. Mulțumesc că ai poposit un pic pe aici. Daca îți place, poți da un like pe mamide2.

credit foto : homezz.ro