Cei mai buni prieteni

Credeam că trebuie să fim cei mai buni prieteni.

Credeam într-o relație ideală, gen filme, în care eu și copiii mei să fim cei mai buni prieteni, să ne împărtășim secrete – ei să vină spre mine și să îmi povestească sufletul lor, eu să le fiu alături necondiționat, să ne îmbrățișăm si astfel cele mai bune decizii să fie luate.

Cam cât de naivă puteam să fiu? Si cum credeam eu că un copil mic, necopt si netrecut încă prin viață ar putea face asta? Să mă considere cea mai bună prietenă…

Este absolut normal să fii tot universul copilului tău atunci când este foarte mic și nu și-a deschis ochii asupra lumii, cand exteriorul este atractiv dar îl sperie încă, când e nesigur…. Dar când copilul trece de 6 – 7 ani, când a acumulat și el deja o mică experiență de viață, când te-a văzut pe tine, părintele, cum reacționezi în anumite situații, când are gașca lui de prieteni cu care ar petrece toată ziua, atunci e un pic naiv să crezi că te va considera în continuare pe tine, universul lui sau cel mai bun prieten.

Zilele acestea am avut revelația : nu am cum să fiu cea mai bună prietenă a fiului meu, nu încă – cel puțin. Nu am cum și nici nu am de ce să îmi doresc măcar așa ceva. Nu am cum și nici nu trebuie să fiu dezamăgită ori tristă din cauza asta. E absolut firesc să fie așa.

Cum ar putea un copil care și-a primit deja porția de mustrare ori pedeapsă de fiecare dată când a făcut ceva greșit, să îl considere pe cel care l-a certat, cel mai bun prieten și să vină deschis catre el să-i spună ce boacănă a mai făcut ?

Cum ar putea să vină foarte calm către tine cu lumea lui când aproape de fiecare dată această lume a lui i-a fost refuzată, ori îndepartată … de tine?

Când lui îi place să se joace, tu părintele îi spui că are teme. Când el vrea să stea pe xbox, tu îi interzici ori îi limitezi timpul, ori nu accepți jocuri “pe care toți copiii le au”. Când el ar sta toată ziua pe afară, tu îl cerți că e iresponsabil. Când vine în casă plin de noroi, roșu în obraji, tu sari ca ars că se îmbolnăvește…

E nefiresc, nu ? Lumea lui nu se potrivește cu a ta! Tu îl limitezi, îl restricționezi de la tot ceea ce lui  îi place.  Firesc este să încerce să își ascundă faptele care îi atrag pedeapsa sau măcar să le diminueze gravitatea.
Firesc e ca el să aibă gașca lui de prieteni, să se simtă integrat și acceptat de către ei, iar pe tine părintele, să știe că poate conta no matter what. Firesc e să aibă experiențele lui și micile lui secrete dar să se aciuieze cu drag și în brațele tale. Aici să își găsească liniștea, acceptarea și siguranța.

Firesc e să aibă cei mai buni prieteni ai lui iar tu să fii părintele, acel părinte care îl iubește cel mai mult, care îl veghează când e bolnav și care îi oferă amintiri plăcute și dacă se poate cel care să nu îl mai certe atât.

Mai târziu va zice că i-ai fost cel mai bun prieten.

Mulțumesc că ai poposit un pic pe aici. Vino si pe facebook.

Credit foto : pixabay.com