Doar frați pentru totdeauna

Avantajul (sau nu) de a avea un frate mai mare.

Incerc sa nu merg in directia stereotipiilor gen : fetele se îmbracă în roz, băieții în albastru, fetele sunt delicate și sensibile, băieții sunt mai din topor. Dar cumva, unele atitudini, preferințe și gesturi chiar aparțin cu preponderență unui gen mai mult decât celuilalt.

Amyra nu e o fetiță cochetă în adevăratul sens al cuvântului iar Arthur nu e un băiețel standard. Evident că și ea poartă rochiță, uneori și fundițe în păr iar el poartă roz uneori. Culorile nu lipsesc.

Dar cel mai adesea, atitudinea ei în vestimentație e mai mult neglijentă ori bizară : nu de puține ori a ales să iasă în pijamale pentru că nimic altceva nu îi convenea. Ori cu pantaloni și rochie, ori hanorac peste rochie, ori doar rochie și cizme, ori haine purtate până la deteriorare, combinații alese de ea și puse de ea cu o încăpățânare acerbă de “Eu pot”, “sunt fetiță mare”.

El dimpotrivă, nu și-a manifestat atât de pregnant încăpățânarea în acest domeniu. Nu opunea niciodată rezistență la hainele pe care i le alegeam și a avut ani buni în care cămășile erau nelipsite. Era un băiețel chiar elegant. Mai târziu a început să își aleagă singur hainele – tricouri, pantaloni, geci, hanorace, pantofi sport- totul ales de el. Cu un gust impecabil. La fel cu toate celelalte accesorii : telefon, ochelari, ceas, husă, penar, ghiozdan…nimic strident, nimic deplasat, nimic vulgar.

Am acceptat cu toleranță și amuzament uneori acest fel atât de diferit de a fi al copiilor mei. Poate că mi-aș fi dorit să am o fetiță cochetă, care să stea să îi pun moațe în păr, să poarte rochițe și care să fie delicată ca o floare. Sau poate că nu!! De când am cunoscut-o pe Amyra, cu felul ei de a fi, cu felul ei de se purta și de a se îmbrăca nu îmi pot imagina altceva. Mi se pare perfectă așa. ❤

Fratele cel mare, deși mult mai îngrijit în aspectul fizic decât ea, e totuși băiat. Gesturile, muzica, vorbele sunt acolo și sunt pur băiețești. E amuzant când sora mai mică îi ia tricourile. E cea mai frumoasă dovadă de dragoste și admirație. Nu mai e la fel de amuzant când începe să cânte Noaptea târziu ori când zice “ce faci fratele meu”, cu accente clare de băiețaș de cartier.

E amuzant când se iau la întrecere cu bicicletele, când se cațără în toți copacii, “că așa face fratele meu mare”. E un pic ciudat să o vezi cum se opintește ea pe bicicleta ei mică și zice “că-i dă la blană”. Că doar așa a învățat-o el. E uimitor să vezi cum încearcă să îl imite în tot : inclusiv mersul pe bicicletă fără mâini!! Gesturi copiate la indigo, cu mâinile așezate pe genunchi. O ajută cumva și roțile ajutătoare acum 🙂

Una peste alta, cred ca toate astea fac parte din avantajul de a avea un frate mai mare. Și chiar dacă unele gesturi nu se potrivesc nici cu vârsta, nici cu genul, e frumos să îi observi. Să vezi cum se oglindesc unul în celălalt, cum se ciondănesc clipă de clipă, cum se ciupesc (“Arthur ciupitorul”- ea nu se lasă, el se coboară la vârsta ei), cum își zic că nu mai vorbesc niciodată unul cu celălalt pentru că în 5 minute să îi vezi alături făcând ceva, ori mâncând din aceeași farfurie…. doar frați. Pentru totdeauna! Mulțumesc și eu sora mea mai mare pentru că te am!!

Sunt Laura și te aștept din când în când și pe facebook, mamide2.