Azi, 8 februarie, a început școala

Azi, 8 februarie, a reînceput școala. Din nou. După aproape 1 an și nu pentru toți copiii.
În martie 2020 un virus despre care auzisem destul de puține și pe care îl credeam departe, a făcut autoritățile să ia decizia de a opri școlile. Niciodată – în afară de Revoluția din 1989 și ocazional la câte un viscol / ger mare – nu se mai opriseră școlile. Nu atât. La început credeam că e ceva temporar. Dar în câteva zile am ramas cu toții acasă, România, Europa au intrat în lock down. Întreaga lume s-a oprit un pic.

Soarele și lumina au adus și speranțe de mai bine. Asa că așteptam ziua de 16 mai cu sufletul la gură să ieșim un pic. Era doar un drum până la mama dar părea ca un drum la capătul pământului după ce 2 luni nu ieșisem nici până la magazin. 2 luni în care stăteam câte o jumatate de oră doar să dezinfectez ceea ce îmi aduceau curierii. Trăiască Bringo și oamenii care – în ciuda a tot – ne-au ajutat pe noi să fim sănătoși. Si-au asumat ei riscuri în locul nostru. Si a fost bine. România a trecut peste aceste luni fără un numar impresionant de cazuri, fără sincope mari ale sistemului sanitar, fără tragediile care au lovit Italia, Spania…

In aprilie, mai…Școala mai mult nu era. 

Doamna s-a mobilizat greu iar când a facut-o mai mult se împotmolea tehnologic. Dar veneau teme… câte un capitol întreg. Copiii au așteptat vacanța. Oamenii mari au continuat viața – fără prea mari așteptări –  din coliviile strâmte dar în care se obișnuieră deja. 

Vara i-a scos pe oameni din case dar nu și din oraș. Cred că a fost cel mai aglomerat București de vară și cele mai aglomerate parcuri ever. S-au deschis terase și pentru puțin timp, majoritatea a simțit din nou gustul unei vieți aproape normale, aproape libere – o colivie un pic mai mare. 
Dar veștile nu erau prea bune, cazurile începeau din nou să crească.

Toamna, când ar fi trebuit să “se numere bobocii” nu semăna cu nici o altă toamnă.

Cu frică, cu măști, cu reguli, copiii s-au întors la școli si grădinițe. A început școala. Dar fără elanul unui nou început. Fără dorința de a reveni. Pandemia ne-a imprimat deja noi gesturi, noi raporturi sociale. Deși, păstram amintirea bucuriei îmbrățișărilor și le duceam dorul,  instinctul de conservare ne-a distanțat. 
Nu a durat mult. Cazurile s-au înmulțit mai mult ca niciodată. Au apărut noi tulpini…

Ne-am ascuns din nou în case, (re)creând o lume din spatele ecranelor.

Din septembrie însă, școala a început serios. Profesorii nu au mai fost atât de debusolați ca în martie. Elevii și-au însușit rolul de cursant online de parcă asta ar fi făcut din totdeauna. Norocoșii au apucat să meargă la școală câteva săptămâni si măcar să își cunoască profesorii. Cunoscuți sau nu, cursurile s-au desfășurat în marea lor majoritate foarte corect. Copiii au devenit mai responsabili, independenți, maturi (într-o bună parte a timpului). Profesorii foarte serioși, încercând să acopere o programă foarte stufoasă și în acelasi timp să creeze obiceiuri bune (citit, proiecte, …). 

Din păcate, doar fiecare în colțul său a încercat să se adapteze. Nimic nu a fost gândit la nivel macro.

S-a așteptat septembrie ca și cum virusul ar fi putut dispărea ca prin farmec, peste noapte, fără a încerca o adaptare a programei, fără o pregătire a profesorilor, fără nicio adaptare la mediul online. Pur și simplu cursurile s-au mutat în online, programa a ramas acceași. Obiectivele la fel. Si… la fel și temele.

Încărcarea a trecut mult pe umerii părinților, debusolați ei de data aceasta. Confruntați cu probleme de coordonare a muncii lor și a celei a copiilor în același spatiu strâmt si într-o proporție mai mare decât erau obișnuiți. Și pe umerii profesorilor, presați să își susțină toate orele, să acopere toată materia dar într-un timp mai scurt, să pună note și să facă slalom între Google classroom, pregătire ore, predat, corectat….
Iar elevii? Unii au fost exemplari, asumându-și rolul, devenind foarte responsabili. Alții, mai leneși, accentuându-și latura delăsătoare ( o, vai mie!).

Toți însă, mari sau mici, am devenit dependenți de ecrane.

Omul e un animal social înainte de toate. Iar copiii au nevoie de școală, de interacțiune.
În toți, pandemia a pus ceva, ne-a forțat să ne adaptăm. Ne-a imprimat noi comportamente, ne-a făcut mai precauți în relatiile dintre noi și un pic asociali.

Ce va fi de azi înainte? Să îndrăznim să credem că ne reluăm viața de unde am lasat-o în urmă cu un an? Mai e oare posibil?  Sau mai bine zis? Ne mai dorim acest lucru ? Scolile deschise vor rămâne așa? Pentru cât timp ? Încercăm sa ștergem un an din istorie și sa revenim fix la punctul de unde am plecat sau ne recrăm ? Am învățat ceva? Ne reinventăm? Cu ce gânduri începem acest drum acum, azi ? Cu ce așteptări? 

Sunt Laura Gherghe.  Te astept și pe tine cu gândurile tale pe mamide2.