Ulița satului e parcă din ce în ce mai pustie.

Tot mai multe case rămân goale…. doar buruienile își fac loc nestingherite înghițind căsuțele ce se crapă, se ciobesc ori se dărapănă de-a dreptul de la un an la altul. Nu e nevoie sa intervină altcineva…. timpul e cel mai mare hoț.


Forfota de odinioara de prin curți ori de pe drum a lăsat loc liniștii. Doar vreun cocoș ori câine în lanț mai sparge vazduhul.Te uiți pe drum și e pustiu. Rar mai trece câte un om…iar căruțe nu am mai vazut de nu știu când! 

Unde să mai treacă? Și cine să mai țină cal? Cai, vaci, oi, capre… țineau bătrânii. Pământul negru tot ei îl munceau și-l băteau cu picioarele lor în lung si-n lat. Mergeau pe jos 10 km la arat, la semănat, la seceriș. Plecau la miezul nopții se întorceau la înserat. Apoi mai aveau vlagă să potolească animalele de acasă, să prindă repede un pui,  să-l arunce pe grătar și în ceaun să fiarbă o mămăligă.
A doua zi, înainte de răsărit erau din nou în picioare ca să le ia de la capăt. Fără hodină. 

Azi cine să mai treacă la câmp?

Bătrânii s-au dus încet, unul cate unul. Liniștiți si fără dramă, așa cum și-au trăit și viața. Impăcați cu soarta lor. Nu există bătrân din sat de care eu îmi amintesc și care să fi plecat altfel.
Și au trăit mult, slavă Domnului. Au muncit cât 10:  au crescut copii și rânduri – rânduri de nepoți, au ținut gospodării și au lucrat pământul lor drag. Dar au și horit, au doinit, au făcut nunți, botezuri și au ținut toate sarbatorile.


Cine să mai trecă la deal?

Pământul acum e muncit de mașini. Si e bine, ne-am modernizat în sfârșit și noi. Porumbul nu se mai sapă, nici nu se mai recoltează manual… gata cu statul în soare și apa caldă băută pe cleată. Nici la cules de bețe de  floarea soarelui nu se mai merge. Oamenii cumpără lemne și cărbuni. Nici combustibil din gunoi de graj nu se mai face… pentru că oamenii nu mai au animale.

S-au dus bătrânii unul câte unul. In ultimii ani de viață s-au retras puțin câte puțin. Nu au mai vrut să deranjeze. Doar să fie utili până în ultima clipă.

Ba chiar au vrut să învețe în continuare de la nepoți si strănepoți, să fie în pas cu noutățile, să înțeleagă lumea nouă, tehnologizată care a venit peste ei. De la lampa cu gaz ce le lumina odaia până la smartphone e cale lungă dar ei cu mintea si inima lor largă cuprindeau cu blândețe tot.

Au rămas în urma lor case goale și curți pustii.

Copiii lor, sătui de muncă nu au mai vrut sa se întoarcă în satul natal. Alții au venit, au adus secolul 21 în casele lor și au facut ce au putut ei să fie bine. Pesemne că ceva nu a fost totuși prea bine.

La puțini ani după plecarea bunicilor, a venit mult prea repede, mult prea curând și mult prea dramatic rândul părinților.

Generația bătrânilor a plecat împăcată la 80 – 90 de ani. Părinții încep să ne fie furați fulgerător de la 60. Nu mai au câmpuri de săpat, nici vite de crescut, nu au nici nepoți de crescut….doar inima face poc!

A rămas satul pustiu…ma plimb pe drum și văd aici o casă, dincolo 2 pustii și liniste… nu mai ies oamenii la porți nici în zi de sărbătoare. Nu mai ies pentru că nu mai sunt iar cei care sunt, îs prea obosiți ori prea apatici, se retrag tăcuți și bolnavi în spatele curților. Comunitatea aceia care facea satul sa vibreze, să trăiască, sa fie o mare familie si oamenii din el să fie sănătoși, a dispărut…Poate de-asta încep să ni se ducă părintii prea repede. Căci nu au știut sa țină comunitatea.

Iar noi, pe noi ce ne așteaptă? Noi ai cui suntem și unde ne-ndreptăm? Noi de ce uliță aparținem?


Sunt Laura Gherghe, mamide2 și te astept aici.

Posted by:lauragherghe

Lasati un comentariu

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s