Acum ceva ani, pe vremea când eram tânără, mă uitam cu admirație la femeile mature de 35 – 40 – 45. Le admiram feminitatea coaptă, noblețea gesturilor, eleganța mișcărilor, senzualitatea ascunsă și ridurile fine. Îmi doream inconștient să pot să transmit și eu la un moment dat același lucru : feminitate pură, eleganță, frumusețe, maturitate. Ridurile de expresie din colțul ochilor sau al gurii erau cea mai frumoasă dovadă a faptului că anii au trecut cu sens.
Mă uit acum la mine și imaginea reflectată în oglindă nu mai poartă nici urmă de copilărie în ea. E de bine! Am o vârsta biologică de care mă minunez și eu de fiecare dată când trebuie să o enunț dar…nu o simt.
Natura a fost blândă cu mine și fără ca eu să fac vreun efort m-a ajutat sa trec decent prin ultimele două decenii. Riduri fine încep să se formeze în jurul ochilor. Nu pot să mai zâmbesc fără să mă brăzdez serios. Dar nu e rău. Cel mai adânc rid e între sprâncene, semn poate că am luat viața uneori prea în serios.
Dar nu cred. Să mă trezesc totuși? Poate doar uitându-mă la fiu-miu care a luat un avânt puternic în ultimele luni apropiindu-se rapid de înălțimea mea… dar cum eu nu sunt mai înaltă decât față de copiii de școală primară, parcă tot nu îmi vine.
Nu cred în aforisme de genul “vârsta e doar un număr” sau “40 e noul 30” sau altele asemenea vâturate pe rețelele de socializare și care au mai degrabă iz de neîmplinire.
Îmi doresc în schimb să cred în echilibru (nu fără rost e și motto-ul blogului). Îmi doresc să trăiesc în echilibru în cea mai mare parte a timpului și la final să ajung la împăcare.
De multe ori mă simt inutilă, simt că nimic din ceea ce am făcut ori fac nu este semnificativ, că aș putea face mult mai mult iar eu mă pierd în nimicuri, că au trecut anii și în urma lor nu au lăsat nimic. Că am pierdut timpul și viața și da…uneori mă apucă disperararea, frustrarea, țipatul.
Apoi mă apuc iar de treabă și îmi văd de viața de zi cu zi cât de bine pot. Poate aș fi putut face mult mai mult dar cu datele avute la îndemână atât s-a putut.
Mă opresc din drum : mă uit la părinți – au îmbătrânit, celulele strigă după ajutor. Obiceiurile, în caz de suferință se agravează, disperarea crește când îi străfulgeră apropierea finalului. Constat că oamenii nu se schimbă decât dacă își doresc ei. Dar altceva s-a schimbat: perspectiva mea. Îi iubesc, îi înțeleg și îi accept exact așa cum sunt. Nu încerc să îi schimb, nici să le schimb perspectiva. Dar îi învălui cât de mult și cât de des pot eu în înțelegere și lipsă de griji.
Mă opresc din drum : și imi aduc aminte de bunici. Cât de dor îmi e de ei!!! Nuuuu, nu au fost deloc oameni blânzi. Au fost țărani adevărați, muncitori de li se usca cămașa pe ei de sudoare și devenea țeapănă, neieșiți din vatra satului decât până la târg ori la doctor. Dar m-au ținut la pieptul lor, mi-au făcut pâine caldă în țest, m-au trezit la 4 dimineața să merg la cules la porumb și apoi mi-au purtat de grijă la facultate. Ulterior s-au dat încet la o parte și s-au interesat de cum e lumea pe unde umblu eu. Liniștea s-a așezat pe nesimțite pe chipurile lor și în gesturi. Iar sfaturile lor puține dar adevărate și felul de a fi mă vor însoți până ne vom reîntâlni.
Mă opresc din drum și mă uit la copii: când îi văd atât de mari nu îmi dau sema când a trecut timpul!! Când erau niște bulinuțe mici in brațele mele? Imi doresc sa crească frumos și responsabil. Să se bucure de fiecare clipă și să facă doar alegeri corecte. Ei, in schimb, sunt adânc angrenați în lumea asta digitală, actuală, fac alegerile lor, greșesc, fac tantrumuri, țipă… într-un cuvant își văd de viața lor de copii. Fac greșeli …. și eu cu ei!!! Multe! Reușesc uneori să mă echilibrez, nu în aceleași măsură precum o fac cu părinții dar poate cu pași mici voi ajunge la o înțelepciune mai mare și cu ei. Intre timp însă, ei vor crește și echilibrul acesta va veni un pic natural.
Mă opresc din drum și mă uit la mine: ar fi putut fi poate mult mai bine dar e cât e. Revăd momentele din copilărie când sufeream cumplit, când nu mă acceptam și nu mă apreciam deloc. Ar fi fost bine să învăț să mă accept mult mai devreme, să am sprijinul de care aveam nevoie… dar nu e târziu nici acum.
Mai sunt atât de multe lucruri de învățat și de reglat iar timpul e foarte relativ!! In sfârșit, sper ca măcar de la mijlocul vieții încolo să pot să transmit : feminitate, eleganță, frumusețe, maturitate, noblețe.
Riduri fine în colțul ochilor sau al gurii, păr grizonat să nu veniți fără folos la mine!
Sunt Laura și mă înclin. Ne vedem pe mamide2.
Mami de 2 