Cunoașteți sintagma “sa fii cuminte?” Ei bine, noi am trăit cu ea, am crescut cu ea și ne-am adaptat acestei sintagme. Tot ceea ce părinții – astăzi bunici- își doreau de la copiii lor și pentru copiii lor era ” să fie cuminți”, “să fie ascultători”. Suprema realizare pentru copii pe care părinții de atunci, bunicii de astăzi, o vedeau era ca progeniturile să fie ascultătoare.
Singurul îndemn pe care îl dădeau la ieșirea pe ușa casei era ” sa fii ascultator”. Lauda cea mai mare pe care o aveau la adresa unui copil era “să fii cuminte si ascultător”.
Dar ce însemna “să fii ascultător” de fapt? Cumva să asculți tot ceea ce se petrece in lumea înconjurătoare și apoi să iei decizii in mod înțelept? Să îți exprimi opiniile argumentat? Să dovedesti ca ai judecăți de valoare, simț practic si personalitate?
Aș îndrăzni să spun ca ” a fi ascultator” în accepțiunea părinților însemna să execuți ordinele și instrucțiunile părinților fără drept de apel. Să ” nu îi faci de rușine”. Să nu ieși din rând cu păreri, opinii personale si care nu îți sunt solicitate. Sa nu îți exprimi punctul de vedere. Mai mult de atât, să nu ai un punct de vedere pentru că, nu-i așa, părinții erau acolo si știau ei mai bine, aveau ei punctul tău de vedere.
Să nu ai sentimente. Mai bine zis să nu ai sentimente zgomotoase, să zâmbești frumos dar să nu râzi tare, să nu plângi și cu atât mai mult să nu țipi. Să nu fii trist si morocănos pentru nimănui nu ii plac oamenii triști. Dar să nu fii nici exuberant pentru că atragi atenția. Să nu ceri nimic sau dacă o faci să fie foarte rezonabil. Într-un cuvânt:
Să fii o mobilă.
Părinții care voiau un astfel de copil au continuit sa aibă aceleași pretenții și pentru nepoții lor. Prea puțini sunt cei care au reușit între timp să schimbe lentilele prin care privesc lumea. Copiii aceia au crescut la rândul lor și ei, unii transformându-se în părinți si da, reproducând fără să dorească comportamentul părinților lor.
De ce se întâmplă aceat lucru? Mai ales când știm clar că nu ne dorim să creștem copii marionete. Ne dorim copii descurcăreți, independenți, responsabili, echilibrați, capabili să ia decizii. Știm cu toții de acum că performanțele școlare extraodinare (media 10 generală, note doar de 10) nu echivalează deloc cu succesul in viață.
Si totusi ne surprindem uneori reacționând exact la fel ca părinții descriși mai sus. Psihologic vorbind, este absolut firesc deoarece în acele momente, cel care “vorbește” este instanța de “părinte” a sinelui nostru. Fiecare individ, conform analizei tranzacționale, indiferent că este adult ori copil are trei instanțe ale Sinelui : Copil, Părinte, Adult.
Starea de Părinte are două părți : Părinte Normativ și Părinte Grijuliu. Starea de Copil este alcătuită din partea de Copil Adaptat și cea de Copil Liber. Instanța de părinte Normativ este Ok atâta vreme cât nu ajunge în extrem și nu devine prea critic. Datorită ei, știm să respectăm regulile, să ne ferim de foc, să nu băgăm degetele in priza, să nu traversam pe roșu…când devine prea critic însă, Părintele Normativ devine toxic. La fel si Părintele grijuliu, când nu îi mai lasă copilului loc să respire, devine sufocant.
Când reacționăm din această Instanță a eului noi ieșim din starea de Adult echilibrat care judecă pragmatic în Aici și Acum și ne transpunem efectiv în programul transmis de Părintele nostru normativ.
“Nu ai voie”, ca literă de lege, “fii cuminte”, “fii ascultător” nu sunt parte a Adultului echilibrat si nici nu au cum să crească acei copii echilibrați, independenți si responsabili pe care ni-i dorim.
Da, Părintele și Copilul fac parte din sinele meu dar ce-ar fi să îi lăsăm să iasă cât mai puțin la suprafață? Ce-ar fi să conștientizăm cât mai des și cât mai repede atunci când preiau controlul?
Poate atunci am auzi mai rar “fii cuminte” iar idealul pentru copiii noștri ar fi mai degrabă “Fii tu însuți!”, “Fii bine”!
Sunt Laura. Te aștept și pe mamide2.
Mami de 2 