Ne dorim copii care sa fie înțelepți, blânzi, maturi. Copii care să știe să se autoregleze in situații dificile.
Dar, noi, ca și adulți, le arătăm instabilitate emoțională și îi respingem când greșesc sau nu răspund conform așteptărilor noastre cu ideea de a-i face sa “vadă cum ma simt și eu”, “să învețe o lecție”.
Tot ceea ce vor înțelege copiii din acest comportament e felul în care s-au simțit: neacceptați, rușinați, condiționați. Fără a face vreodată legatura cu acțiunile anterioare, fără a-și fi învățat “lecția” la care ținem mai mult decât la relația cu ei.

Singura lecție pe care au învățat-o este că nu sunt acceptați în totalitate (doar condiționat), că atunci când nu știu cum să se regleze emoțional sunt respinși, că trebuie sa își ascundă sinele adevărat dacă nu vor să trăiască respingerea.
Asta nu înseamnă însă că trebuie tolerate comportamentele urâte.
Ce ar putea fi diferit? Conectare si explicare, de ex. “Acum, mami/tati se simte (și numesti emoția. E foarte important să le formăm un vocabular de emoții si senzații) și are nevoie de un pic de spațiu pentru a se liniști. Nu are legătură cu tine. De îndată de imi trece aceasta emoție si aceste senzații din corp, voi putea reveni la tine si vom discuta despre ceea ce s-a întâmplat.”
Laura Gherghe