Din spatele ochelarilor

Bunica o privea din fotografie. Era singura poză cu ea pe care o avea. Nu zâmbea, dar în spatele ochelarilor se vedeau ochii mari, plini de lacrimi. Erau lacrimi de bucurie. Bucuria revederii și lacrimi de tristețe,  tristețea despărțirii. Probabil că sufletul ei era sfâșiat de o tristețe mută pe care numai uneori o scotea afară urlând – disperarea singurătății.

Își aducea aminte ziua când făcuse acea fotografie : o zi frumoasă de vară lungă, bună, caldă, ca un pântec matern. Își amintea că nu era tristă deloc. Tinerețea îi dădea ghes spre treburi departe de satul copilăriei, departe de bunica căreia îi promitea de fiecare dată că revine, dar …. timpul trecea altfel pentru ele : grăbit și zburdalnic pentru ea, lent și morocănos pentru bunica.

Dar ce știa ea pe atunci? O strângea tare în brațe pe cea care rămăsese cât un copil de cel mult 10 ani, o săruta pe ambii obraji și… pleca.

Nu-i vorbă, se bucura enorm că o vedea, nici nu-și putea imagina curtea fără ea și credea că e firesc ca bunica să fie acolo veșnic, pentru totdeauna, așa cum o lăsa ea.

Cum își ducea ea între timp zilele și mai ales nopțile, nu avea timp să se gândească (nici nu putea cuprinde această taină cu mintea ei), iar dacă bunica o întreba prea multe, i se părea că o iscodea, așa că nu-i prea povestea. Dacă se plângea, o durea, dar nu stătea prea mult în durerea aceea incomfortabilă și credea că bunica se cam alinta, ca un copil ce căuta atenție.

Nu știa.

Nici nu intuia.

Sau poate că intuia dar nu voia să se ducă acolo pentru că… durea.

Nu, nu, pe atunci chiar nu știa! Dar acum, da! E ca și cum un văl i s-ar fi luat de pe ochi. Ca și când ar fi fost adormită o bună parte din viață. Cum de fusese atât de oarbă? Atât de indiferentă la durerea celei pe care totuși o iubea atât de mult?

E tinerețea egoistă? Sau e firesc să fie așa? Cu siguranță da!

Cum am putea trece prin toate etapele, prin toate învățaturile dacă ne-am aduce de la început aminte care e rolul nostru aici? Se surprinsese trăind o bucățică din ceea ce trăia bunica, abia când, la rândul ei rămăsese așteptând. Altceva și altcineva îi trăgea pe copiii ei. Iar pe ea, ei bine… pe ea o vor suna mai târziu, nu-i așa? 

Da!! Era bine așa! 

Se surprinse zâmbind și un val de căldură îi cuprinse inima. Ce putea fi mai bine decât bucuria lor? O sunau când le era greu, voiau să vină acasă, la oaza de bine si reîncărcare, cand afară devea prea greu.

Iar ea, îi asculta, îi încuraja, le dădea ce aveau nevoie…poate nu mereu…dar măcar încerca…iar ei?

Erau oare egoiști că nu se gândeau la ea? Ca nu își dădeau timpul lor? Sigur că nu! Era firesc să fie așa. Se bucura pentru experiențele lor : bune sau rele erau ale lor. Era creșterea și dezvoltarea lor. La început o durea, se revolta, țipa. Pentru că își dorea ca ei să nu se mai lovească, așa cum pătise ea. Dar cine era egoist acum, oare nu ea??

E dreptul lor de a-și trăi viața cu toate experiențele și alegerile lor. E creșterea și dezvoltarea lor. Iar ea nu era egoistă să le fure asta.

Se bucura pentru ei si își imagina că au rădăcini puternice și ramuri îndreptate spre cer. Că vor ști unde să își găsească resursele, de unde să își tragă seva, își vor înălța ramurile spre cer și își vor lăsa frunzele în bătaia vântului. Își vor lua de la viață tot ceea ce ea le va da.

Așeză din nou pe raft fotografia bunicii, o sărută închizând încet ochii și zâmbi. Acum se grăbi spre alte treburi căci sângele ei curgea încă destul de repede.

Îți mulțumesc bunica mea.

Laura Gherghe