Din ce în ce mai mulți părinți sunt interesați de modul corect în care își pot crește copiii. Ne aplecăm tot mai mult spre acest domeniu dintr-o nevoie de a le răspunde corect și de a nu provoca traume.
Suntem sprijiniți în acest sens de o multitudine de cărți, de evenimente, conferințe, cursuri, aplicații de parenting.
Uneori însă ne focusăm atât de tare pe acest subiect încât uităm complet de noi și de instinctele noastre în acest demers. Uităm că noi din start, suntem buni părinți, cei mai buni părinți pe care copilul (copiii) nostru(i) îi poate avea. Faptul că ne interesează creșterea și dezvoltarea copilului e deja un plus extraordinar. De aceea nu trebuie să ne uităm pe noi în acest demers pentru că, tocmai atunci, am putea crea acele traume pe care dorim atât să le evităm.
Gabor Maté povestește cum într-o noapte mama lui, deși i se frângea inima auzindu-l plângând, l-a lăsat să plângă timp de 2 ore pentru că medicul o sfătuise să îl hrănească la ore fixe. I-a scris o scrisoare “dragul meu copil, plângi deja de 2 ore și mi se rupe inima când te aud, dar nu pot să vin să te hrănesc pentru că nu am voie. Trebuie să te obișnuiesc cu un program”. Undeva spre 5 dimineața nu a mai rezistat, a luat copilul și l-a hrănit “te iau acum iubitul meu, dar să nu îți închipui că acest lucru se va repeta.”
O mamă care își ignoră instinctele materne pentru că așa i se spune de o autoritate din exterior. Pentru a corespunde. Pentru a nu greși în creșterea copilului căruia îi vrea tot binele. Si fix asta face, greșește. Mesajul pe care îl primește copilul este că nu este dorit, că nu e auzit, că nu e văzut. Si așa se formează trauma.
De foarte multe ori ne ignorăm instinctele pentru că cineva/o autoritate vine și ne spune cum trebuie să facem/ cum trebuie să fie. Sunt sigură că fiecare părinte are cel puțin un moment în care s-a îndoit de instinctele sale din cauza unor reguli/ percepte din afară. Prima mea experiență de acest fel a fost cu copilul meu cel mare ajungând în spital cu el la doar 14 zile. Motiv de blamare apoi, de suferință îndelungată, de învinovățire si mă gândesc de traumă pentru el (pe care cine știe când și-o va rezolva).
Dacă ne uităm la lumea înconjurătoare, nu vedem nicăieri reguli ale celor mai înțelepți/înalți în grad. Maimuța nu își hrănește puiul la ore fixe, nici nu îi lasă să plângă ca să îi crească reziliența. Îl poartă agățat de ea până devine independent și acest lucru nu îl transformă pe micuț într-un răsfățat sau într-un neajutorat, incapabil pe viitor să se susțină.
Natura pune în noi tot ce e mai bun, mai potrivit pentru creșterea copiilor noștri, trebuie doar să avem încredere (în noi și în ei) și să ne uităm în interior.
Laura Gherghe
Mami de 2 