Părinții din ziua de azi se plâng tot mai mult de lipsa autorității în fața copiilor. “Nu mai există autoritate, nu mai există respect”. Avem impresia că dacă suntem părinți, automat, copiii noștri ar trebui să ne recunoască autoritatea. Doar pentru că suntem adulți, pentru că “i-am făcut și știm mai bine.” Dar autoritatea nu este un dat. Autoritatea de câștigă.
Lupul, își câștigă dreptul în continuare de a fi stăpânul haitei lui, într-o confruntare directă. Dar nimeni nu critică această confruntare. Doritorului nu i se taie avântul din start, nu e castrat de puterea lui ci e lăsat să încerce, să vadă ce poate. Dacă reușește, toată haita îi recunoaște acest drept câștigat, dacă nu, se dă la o parte și mai așteaptă până este pregătit.
De câte ori nu am auzit în copilăria noastră sau pe la bunici sintagme de genul ” Faci așa pentru că așa zic eu” sau “Eu te-am făcut, eu…”? Părintele era/se dorea autoritatea cu drept de viață și de moarte asupra copilului. Mai ales de moarte.
Și se impunea prin puterea pumnului, prin poziție, prin frică și teroare.
Știai că ceva nu e în regulă dinainte de a intra în contact cu “Autoritatea” de la felul în care intra pe ușă, de la modul cum privea, cum respira, cum trântea ușa.
Autoritatea era, exista, stăpânea, se hrănea din frica și terorea pe care o răspândea în jur. Iar copilul accepta rolul de victimă pentru că îl investea pe părinte cu această putere asupra sa. Da, Părintele avea dreptul de viață asupra sa. Din nevoia de dragoste, de atașament, de a fi văzut, accepta. Poate nu recunoștea, dar accepta.
Rareori se revolta.
Nevoia de a fi văzut ceva mai mult decât un obiect, de fi și altceva nu doar forță de muncă sau mândrie în cazurile fericite, îl investea pe părinte cu autoritate asupra sa.
Dar în spate nu este decât durere si traumă de ambele părți. De partea părintelui, care și el la rândul lui probabil nu primise altceva. De partea copilului, care tot ceea ce își dorește este iubire si acceptare completă, așa cum este el.
Copiii din ziua de azi nu mai recunosc autoritatea intrinsecă a părinților pentru că altul este contextul în care ei se nasc și se dezvoltă. “Haita”, “satul”, “familia mărită” nu mai există. Copilul este crescut mai mult singur, doar de părinți de cele mai multe ori, nesatisfăcându-i-se nevoile fundamentale de atașament.
De cele mai multe ori nu e o alegere, ca și părinți nu avem cum, nu avem bunici, nu avem rude/ nu mai avem satul care să ne crească copiii. Mai mult, uneori nu suntem nici măcar 2 in această treabă. Sau, si atunci când suntem 2, suntem prea puțin disponibili.
Societatea în care trăim ne obligă să muncim tot mai mult, tot mai îndelung. Nu mai exită limite între muncă și spațiul cu familia. Nu mai există conectare autentică pentru nu mai există nici timp, nici spațiu. Modul de relaxare cel mai la îndemână este în fața unui ecran – singuri sau împreună, dar mai mult singuri, tot mai singuri.
Copiii se îndreaptă tot mai mult spre exterior, nu mai au modele și nu mai au rădăcini. Si atunci cum să mai existe autoritaea de părinte? In acest haos! In această societate consumeristă?
Singura soluție este să ne mai oprim din goana nebună, să ne conectăm autentic și să ne întoarcem la noi înșine. Să încercăm să ajungem fin nou la noi.
Laura Gherghe
Mami de 2 