Relațiile, ceva frumos, dar întotdeauna ceva complicat

Relațiile, ceva frumos dar întotdeauna ceva complicat pentru că… ei bine, da, trebuie să ne întoarcem din nou în copilărie, pentru că relația noastră de atașament cu îngrijitorii primari nu a fost una sigură și atunci suntem fie anxioși, fie evitanți.

Nu avem grijă de noi și de nevoile noastre, dar avem pretenția ca ceilalți să aibă grijă de nevoile noastre, să fie atenți la ele și să le vadă/ să le presimtă chiar. Inconștientul colectiv si basmele nu ne ajuta prea mult imprimându-ne asta în Adn.

Nici nu știm cum să le spunem celorlați despre nevoile noastre, pentru că…ce să vezi, nu am avut modele.

Nu am văzut cum se face. Și atunci când în sfârșit, ne ies, în exterior par foarte nașpa. Pe de o parte pentru că nu sunt spuse cum trebuie, fără să jignească ori să cauzeze durere (asta se întâmplă pentru că fie nu sunt spuse la timp, fie nu sunt centrate pe propria persoană, ci pe acuzații).

Pe de altă parte pentru că nici ceilalți nu sunt obișnuiți să vadă astfel de comportamente din partea noastră și primesc cererea noastră cu batjocură, răceală, lipsă totală de empatie. 

Nu ne oprim din a face lucruri care ne fac rău, pentru că am învățat sau am văzut (la mamă în special) că, indiferent dacă ne e rău, sau greu trebuie să-i dăm înainte, că doar noi suntem salvatorii lumii. Si atunci când corpul ne dă semne că nu îi e bine, că trebuie să facem o pauză, îl ignorăm. Sau chiar mai rău, îl certăm, îi mai dăm câte un șut să își revină. Si când chiar își cere drepturile, ne trezim bolnavi… de diverse.

Corpul ne pune el stop, dacă noi nu știm să ne oprim.

Ce-ar fi de exemplu, atunci când îți este foarte rău, foarte greu, atunci când pur și simplu simți că îți vine să vomiți de rău ce îți e : doar să te oprești, să stai jos, să închizi ochii, să respiri și să spui pe un ton neutru “în acest moment îmi e foarte rău si am nevoie de un pic de spațiu și de înțelegere. Crezi că m-ai putea ajuta să faci tu cutare lucru? E foarte important pentru mine.” 

Obișnuința este poate să continui, deși nu mai poți. Poate să te simți apoi și mai prost că celălalt, stă la televizor ori pe telefon și nu ghicește cum te simți tu.

Sau, se poate întâmpla chiar dacă înveți să te oprești și să spui, să primești lipsă totală de empatie, comportament infantil, egoist, ori chiar agresivitate.

Nu ai, pe moment, resursele de a face față unui astfel de comportament din partea celuilalt, dar după ce te autoreglezi, gândește-te că nu este despre tine acolo. Cuvintele tale sunt percepute ca o amenințare la adresa celuilalt și atunci va adopta reacția de fugă sau luptă. E nevoie de exercițiu, de constientizare si de multa voință de creștere.

Laura Gherghe