“Hai, hai iubitule nu fi timid. Dă-i un pupic mătușicăi! Doar știi cât de mult te iubește!” Aceste cuvinte (aparent) inofensive, pentru un copil mic, al cărui Sine e în plină formare și care acum își creeaza tiparul de atașament, reprezintă o traumă.
Ceea ce înțelege copilul de aici este că realitatea lui e negată. Nu contează că el se simte incomfortabil, că el nu este OK, ceea ce conteaza cu adevărat este cum îi facem noi pe ceilalți să se simtă.
Că e mătușa, bunica, vecina de palier sau doamna -colegă de serviciu cu mama, copilul trebuie să zâmbească frumos, să-i sară în brațe, să recite poezia frumos și mai ales să își ignore realitatea interioară care îi spune că nu are de ce să îi zâmbească acelei persoane. Simte că Nu și e suficient.
Ceea ce este important, credem noi Adulții, este să nu cumva să îi rănim sentimentele celuilalt “Adult”, să nu îl facem pe acesta să se simta nedorit/ neacceptat. Copilul? El e mic, ce știe, el poate să nu fie OK.
Ne negăm propriile emoții, ne negăm realitatea interioară, instinctul, pentru a fi acceptați.
Negăm propriile sentimente pentru a nu răni sentimentele celorlați. Adică îi punem întotdeauna pe primul loc pe ceilalți, nu pe noi. Altfel… nu suntem acceptați, nu suntem văzuți, nu suntem doriți.
Mai târziu, pentru că acesta e mecanismul de supraviețuire pe care îl învățăm, ne transformăm în martiri, în victime de meserie. Vom fi mereu aceia care vom spune, “Dacă tu te simți bine, atunci mă simt și eu. E OK. (Intre paranteze însă ne spunem: nevoile mele nu sunt importante, sunt obișnuit, dar ceilalți sunt vinovați pentru nefericirea mea, dar lasă, sunt obișnuit, las eu de la mine și de data asta).” Si devenim din ce in mai frustrați, mai obosiți și ulterior, chiar bolnavi.
Negarea și anularea propriilor dorințe si nevoi, este în ultimă instanță negarea propriei persoane.
De aceea, persoanele care suferă de această traumă, simt că și-au pierdut o mare parte din viață, ca și când o bună parte din viața lor ar fi fost absenți. Ceea ce chiar așa este pentru majoritatea emoțiilor, dorințelor ori a nevoilor lor nu au fost ascultate. Au fost înlăturate. O parte din Sinele lor s-a pierdut. A fost ascuns.
Trăirea emoțiilor, exprimarea dorințelor ori a nevoilor, atunci când acestea “nu corespundeau” societății au fost pur și simplu suspendate. Pentru că exprimarea însemna neacceptare, iar în copilărie aceasta poate fi echivalent cu o moarte.
Adoptarea acestui mecanism de supraviețuire în copilărie nu trebuie însă să fie perpetuat la infinit. Odată identificat, acesta poate fi conștientizat atunci când se întâmplă, când încearcă să preia controlul… și cu blândețe, emoțiile, nevoile și limitele personale pot fi exprimate. Cu siguranță nu vom muri dacă vom spune “Nu”.
Așa că este Ok dacă cel mic nu vrea acum să-i dea un pupic bunicii. O va face când el va simți spatiul de siguranță.
Laura Gherghe
Mami de 2 