Eram mică, neagră, cu ochii mari şi plini de nedumerire. Şi….eram singura dintre fetele din grup care avea o poreclă. Mi se spunea Licurici. Un băiat mai mare îmi spusese aşa şi….îmi venea să-l bat de ciudă dar vezi bine că nu îndrăzneam, doar mă îmbufnam eu; asta îl amuza şi mai tare şi pe mine mă înfuria mai rău! Când mă gândesc acum la un licurici îmi vine mereu în minte Scăpărici din Tinkerbell, îl ştiţi : era zumzăitor, vesel, săritor, luminos şi tare drăguţ. La început nu suportam să mi se spună aşa, numai că în curând toată lumea, uneori şi fetele – prietenele mele – îmi spuneau aşa, ba mai grav şi familia, mai ales tata şi soră-mea foloseau acest apelativ, evident ca să mă supere pe mine. Ei dar cum toţi în jur îmi ziceau aşa, am început şi eu să mă obişnuiesc şi chiar să îmi placă, mi se părea că licurici înseamnă lumină în întuneric şi chiar mă bucuram în sinea mea că sunt ca o mică luminiţă pentru ceilalţi.

Da, de unde la început nu suportam să mi se spună Licurici, mai apoi nu numai că îmi plăcea dar ajunsesem să mă cred şi specială, să-i dau diferite semnificaţii, să cred despre mine că sunt o mică….nu, nu prinţesă, că nu prea mi-au plăcut mie prinţesele alea clasice care doar stau şi aşteaptă prinţul să vină să le salveze, dar acolo o prinţesică frumuşică, sensibilă, mereu în acţiune, mereu intrând în bucluc, ce să mai un fel de Strumpfița. Ce-i drept că la înălţime ne asemănam tare!

Nu mă dădeam în lături de la nicio treabă mai grea (deşi recunosc că nu prea ţineam pasul cu ceilalţi), toată ziua trebăluiam câte ceva dar şi când era vorba de fandoseală nimeni nu mă întrecea. Numai ce o auzeam pe biata mamaie strigând exsperată la mine să nu mai iau toate hainele la răscol când, până la ora 12, eu deja schimbam a treia „ţinută”. Mă băgam în paie cu toţi copiii să ne facem cazemate dar nu puteam defel să merg desculţă că mă înţepau pietrele şi ţărâna în tălpi. Îmi făceam căsuţa în copaci şi mă căţăram pe toate gardurile dar nu eram în stare să merg pe bicicletă. Dormeam singură în casă şi mergeam pe întuneric fără nicio problemă dar ţipam şi săream cât acolo dacă pica vreo omidă amărâtă pe mine şi mă oripilam dacă atingeam vreo râmă.

Ocupaţia noastră principală în lungile zile ale vacanţei de vară când părinţii ne parcau la bunici, era să mergem cu caprele. Fiecare gospodar avea vreo 2, 3 şi fiecare nepot ori nepoată venită în vacanţă făcea această treabă vara. Ba încă era tragedie mare dacă se întâmpla să nu fie lăsat căci cei care rămâneau în sat se plictiseau de moarte toată ziua până seara când apăream noi şi povesteam isprăvile făcute, demne de un adevărat film de animaţie pentru copii.

Odată, stabiliserăm noi cu o zi mai înainte că aveam să plecăm a doua zi tocmai la Momiceni, asta era undeva departe tare, cam la vreo 10 km de sat. Astfel de expediţii însemnau că trebuia să fim plecaţi toată ziua căci nu puteam să cărăm bietele animale atât amar de drum. De obicei plecam dimineaţa, ne întorceam la prânz şi apoi plecam a doua tură după amiaza. Obiecţiile bunicilor fuseseră toate demontate : aveam acolo păşune bogată că doar nu era terfelită de toate animalele zi de zi ca cele de lâgă sat, aveam şi eleşteu să adăpăm animalele la prânz şi aveam şi pădure să stăm la umbră în timpul amiezii.

Aşadar purcedem noi dis de dimineaţa cu mare încântare să ştrumfim o zi plină de aventuri, fiecare cu trăistuţa de mâncare în vârful băţului. Planurile fuseseră puse la punct deunăzi : dracii cei mari de băieţi (căci grupul de copii era foarte eterogen : nişte băieţi mai micuţi, noi fetele, care eram cam de vârstă mijlocie şi nişte băieţi mai mărişori) îi îndemnaseră pe cei mici să fure două gâşte de pe vale pe care noi fetele aveam să le pregătim ca masă de prânz în excursie. Aveam apoi de gând să furăm să luăm şi nişte porumb pe care să-l prăjim acolo pe câmp, plus ce mai aducea fiecare de acasă, ouă brânză, ce să mai, avea să iasă un festin ştrumfo fantastic.

intercomlogo-300x300

Mititeii se prezentaseră deci cu gâştele ga-ga în sac, cum or fi făcut săracii să le prindă numai ei ştiu. Până să ajungem noi la destinaţie însă ne-am gândit să dăm drumul la gura sacului nu care cumva să se sufoce gâştele şi să moară, deh, drumul era destul de lung. Numai că aştia mici uitaseră să le şi lege ori nu ştiuseră, că brusc se înfoiară gâştele să iasă afară din sac când văzură lumina. Toţi săriră grămadă peste ele, una reuşi să fuga jumulită şi speriată ca vai de ea, cealaltă se blocă printre mâini şi picioare şi fu iar îndesată în sac fără milă de data asta. Ajunşi la locul faptei, caprele se răspândiră pe păşune şi noi ne hotărârăm să ne odihnim picioarele de atâta drum până la pregătire prânzului. Aşa că ne dădurăm jocului : ba o şeptică, ba o macao, ba o ţurcă.

Timpul trecea şi noi eram toţi într-o mare distracţie. Din când în când câte unul se ducea să mai întoarcă caprele de pe păşune să nu intre în pădure dar de la o vreme nimeni nu îşi mai aducea aminte de ele.

Când hotărâram că era vremea să facem prânzul ia gâsca de unde nu-i. Se pare că biata de ea reuşise să scape din sac şi să fugă repede fără ca vreunul dintre noi să o observe. Deci rămăseserăm fără friptură. Beleaua cea mare veni când unul dintre copii strigă disperat : „Bă da’ unde sunt caprele?” Ei, gâsca ca gâsca o pierduserăm noi dar noi nu gâştele eram plecaţi ci cu caprele şi dacă ne întorceam fără ele era problemă mare.

Uitarăm deci degrabă de toate jocurile şi plecarăm disperaţi să căutam caprele, peste câmpuri, pe la eleşteu, spre pădure. Nu ştiu cât o fi trecut că eram cu toţi hamesiţi de foame, plânse (noi, fetele) şi înfricoşaţi băieţii cei mari care aveau responsabilitatea grupului când pădurarul apăru şi ne zise să nu mai « cătăm degeaba » că el ne-a confiscat caprele şi gata de-acum sunt ale lui. Ce să mai, parcă eram într-un trailer. Ştrumfiţa din mine se făcuse fleaşcă de tot şi nu se gândea decât pe unde avea sa scoata ea cămaşa cu bunicii. Până la urmă, cu rugăminţi şi promisiuni de cuminţenie obţinurăm caprele. Nu mai spun acum ne scăpărau dup-aia picioarele spre …satul pierdut.

afis-mic-Strumpfi-208x300

 

Cam asta e amintirea care m-a invadat când am zărit afişul la noul film pentru copii ce se va lansa pe 31 Martie 2017  : „Ştrumfii : Satul pierdut”! Iar trailerul filmului nu a făcut decât să îmi trezească şi mai tare dorinţa de cinema, asta că tot am fost eu un fel de Ştrumfiţă în copilărie.

Acest articol a fost scris pentru Sprin Superblog 2017.

Publicités
Posted by:lauragherghe29

One thought on “Satul pierdut ….din lumea copilăriei

Lasati un comentariu

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s