Bucuriile copilăriei

In sufletul meu sunt un copil încă și probabil așa voi rămâne mereu. Trăiesc alături de copiii mei toate bucuriie vârstei lor și toate nebuniile. Ii înțeleg și mi-e draga naivitatea lor. Evident că nu întotdeauna suntem pe aceeași lungime de undă. E normal. Eu sunt în același timp părintele cu ani mulți în spate de izbiri directe cu realitatea. Și totuși, uneori am impresia că sunt chiar mai copil decât ei.

Poate pentru că atunci când am fost copil, din cauza limitelor mult prea strcite, m-am simțit adesea obligată să fiu mult prea matură, ori responsabilă. Și simt cum greutatea aceasta o pun adesea inconștient și pe umerii copilului meu mai mare. Dar în același timp, recuperez cu momentele în care îi întrețin copilăreala, naivitatea, magia copilăriei. Dansez, râd, mă prostesc, imit, sar, mă cațăr, mă joc.

Nu merg prin bălți, dar – dacă nu e prea frig afară, și dacă știu că ajungem în timp util acasă, unde îl pot băga rapid sub un duș fierbinte – pe el, pe fiul meu, mare amator de extrem, îl las! Și încerc să mă bucur de bucuria lui. Iar el încearcă să ducă totul la extrem.

De exemplu, toamna trecută, plecasem cu el până în centru…ploua și se făcuseră niște bălți imense pe alocuri. La dus a rezistat eroic tentației de a intra prin ele și de a face valuri cu trotineta. La întoarcere însă nu s-a mai putut abține. A începit timid, de teamă că îl voi certa din nou. Odată început însă jocul, și-a descătușat toată energia negativă adunată. A intrat în cele mai mari bălți cu trotineta. S-a stropit până la piele. Alerga frenetic prin ploaie, se întorcea și țipa : « Simt că trăiesc !! » râzând cu gura până la urechi !! (era seară, ploaie, puțini trecători, deci toată strada era a lui !) Așa a fost tot drumul de la metrou până acasă, preț adică de vreo 20 de minute.

De ce i-am permis să facă așa ceva ? Pentru că mă gândeam că îl va bucura ! Nu îmi imaginasem totuși proporțiile dezastrului (gen ud până la chiloți, nu vorbesc cum arăta geaca) ! Dar bucuria pe care o simțea, ștergea totul și mă bucuram și eu de fericirea lui. Apoi, pentru că eram pe drumul spre casă.

Deci, oricât de rău ar fi fost, aveam să fim în scurt timp într-un mediu sigur în care puteam să-l cocoloșesc cum pot eu mai bine. Era într-un fel o descătușare programată pe care i-o îngăduiam. Căci pe drumul de dus am fost mama aceea foarte restrictivă, atentă și cicălitoare : « Fii atent ! Ai grijă ! Nu te uda ! Nu intra prin bălți ! Vino sub umbrelă ! O să răcești ! Stai lângă mine ! … » repetate la fiecare câteva secunde.

Niciodată mama, și cu atât mai puțin tata, nu mi-ar fi permis așa ceva !! Nu numai că nu mi-ar fi permis dar m-ar fi rușinat foarte tare și m-ar fi redus la nimic doar pentru că m-aș fi murdărit un pic ! Ori pentru că m-aș fi udat ! De ce oare? De frica de a nu răci ? Da ! și eu ca părinte am mereu teama aceasta dar încerc să nu îmi cocoloșesc prea tare copiii. De rușinea oamenilor din jur ? Cu siguranță ! Dacă ne vedea cineva cunoscut !! Ar fi zis că suntem necivilizați, ori mai rău ! Că ei, părinții nu ne-au eduacat cum trebuie ! Ori acest lucru e cumplit de suportat pentru un părinte.

Din cauza lui « Așa ce va nu se face ! » Bineînțeles. Părinții mei sunt mari amatori de « așa ceva nu se face ! ». Nu contează cât de nefericit ești tu ! Nu contează dacă suferi, dacă nu ți-e bine ! Dacă tu, personal, prin comportamentul ori alegerile tale nu faci rău nimănui !! Nu contează nimic din toate acestea dacă, cineva, societatea, gura lumii decretează : « Așa ceva nu se face ! » Dar cel mai adesea nu decretează nimeni nimic : e doar în capul celui care e prea suspus lui « Așa ceva nu se face ! »

Iar în cazul copiilor, « Așa ceva nu se face ! » era legat de orice : vorbit tare, vorbit pur și simplu atunci când nu ești solicitat, existat. Murdărit, urcat, cățărat, alergat, râs tare !! O Doamne, de câte ori nu am auzit replica : « Nu mai râde cu gura până la urechi ! » din gura mamei, mai ales la adresa sorelei mele, care avea un râs foarte colorat.

Deci, ca și copil nu prea aveai voie la nimic. Doar să respiri, dar nu prea zgomotos …. Și să vorbești frumos doar atunci când ești întrebat. Am rupt cumva lanțurile lui « Așa ceva nu se face ! » cu ai mei copii lăsându-le libertatea de a alege și de a face lucuri mici dar care le aduc o bucurie de moment imensă !

• Am ieșit cu bicicleta prin parc după ploaie ! Da !!! Doar pentru a se face fleașcă ! Dar mai ales pentru a se bucura enorm ! Nu, nu a răcit….
• L-am lăsat să se trântească în cea mai mare zăpadă, să facă tunele, să intre efectiv cu capul în zăpadă ! Dar Doamne ce fețișoară roșie toată numai un zâmbet ! Evident că plângea de durere la intrarea în casă și spunea că nu o să mai iasă afară, dar a doua zi o lua de la capăt !
• A urcat în copaci ! Uff ! Am avut de câteva ori mari emoții! Ne-am ales din fericire doar cu niște zgârieturi cool pe burtă, numai bune de arătat prietenilor și pantaloni sfârtecați!
• S-a jucat în nisip, și-a băgat mâinile și picioarele în noroi, a construit….rezultatul ? bucuriile momentului și multe haine stricate!
• A făcut o grămadă de experimente, combinații…Ce-a obținut? Concentrare maximă pe un subiect plăcut, ales de el și observarea unor mecanisme, fenomene pe care nimeni altfel, poate nu i le-ar fi explicat !! Am interzis totuși experimentele în casă, căci am avut ceva distrugeri pe la obiectele din dotare !
• Am mers să vedem artificiile de la 12 noaptea în parc la minus 20 de grade Celsius ! Am cântat la mulți ani, am băut șampanie și am țipat cât de tare am putut prin parc! Nimeni nu s-a uitat ciudat la noi, ba chiar am molipsit cu bucuria noastră o bătrânică pe care am stropit-o din greșeală cu șampanie pe frumoasă haină miroasitoare a naftalină! Ne-am cerut scuze oferindu-i și un pahar cu șampanie pe bune!
• Am pregătit cu mare emoție pe Moș Crăciun, Moș Nicolae, Zâna Măseluță și am încercat să întreținem magia cât se poate!!!

Bucuriile copilăriei sunt de fapt bucuriile vieții ! Iar a ți le refuza înseamnă a-ți refuza viața la modul miraculos. De ce am alege așa ceva ? De ce am dori să intrăm din nou, mereu, în cursa lui « Așa ceva nu se face ! » dacă acel ceva este doar murdărirea pantalonilor, răsturnarea jucăriilor, cățăratul în copaci ori îmbrățișatul câinilor ?

Doar pentru că vrem să evităm treaba, ori că ne e greu ? Ori că se uită ceilalți ciudat ? Ori că poate răcim ? Haideți să ne bucurăm mai mult de lucruile mici și atunci poate și cele mai mari vor părea mai frumoase. Să ne aducem aminte cum e să privim viața prin ochi de copil !

Mulțumesc că ați poposit un pic în casa mea virtulă. Vă aștept și pe pagina de Facebook, mamide2.

credit foto : vivafmiasi.ro; damaideparte.ro; divahair.ro; carteacopiilor.ro